generația mea nu stă bine nici la capitolul poezie…
Cum se (mai) poate spune Eminescu? Diferențe, granițe, perspective diferite din două festivaluri internaționale în care am participat în mai puțin de șapte zile. Oare Eminovici-ul nostru ne-ar da voie să spunem poeziile doar cu titlu, acel școlăresc și ponosit cu miros de naftalină de Mihai Eminescu, credeți că l-ar deranja dacă i-am rap-ui versurile, s-ar supăra dacă am deconstrui această idee că așa e bine și numai așa, l-ar deranja dacă într-un drag-show un performer ar cânta Pe lângă plopii fără soț, s-ar întoarce pe toate părțile dacă doi dansatori ar dansa versurile într-o notă contemporană în costume argintii? Ar urla (acolo unde e) că de ce actorul nu stă drept, cu mâinile pe lângă corp, cu privirea în gol (să pară melancolic) și cu vocea de duminică (adică cu corzile vocale iritate și vocea îngroșată puțin – că așa au învățat alte generații că prinde la public), când spune ceva serios să-și bage mâinile în buzunare și … să nu clipească (că na, de la asta poate vine și lacrima), poate-poate (aici depinde de versuri) să ridice puțin vocea (sau să urle ca atunci când nu erau telefoane și se urla de pe un deal pe altul). Da! Nu cred că Eminescu ar fi vrut asta (zic de varianta larg explicată), dar mai sunt niște vechi bufoni, (care au avut și ei timpul lor, care nu spun că nu sunt relevanți, dar care au o problemă – pe care o știu) care sunt speriați că devin din ce în ce mai inutili și nu acceptă că timpul trece și sunt și alți artiști care încercă, explorează, se joacă, muncesc pentru a descoperi forme noi, feluri noi de a se prezenta, mai onest, mai prezent, mai cu puține formule de astea ponosite (vocea de duminică și privirea pierdută), mai curajoși în a aborda teme care dor, de a performa în fața unui public mereu în schimbare, mereu actualizat (sau nu), de a se urca pe o scenă și a-i vorbi publicului (și) pe limba lui, nu doar elitist și în zona asta de semi-zeu în care exită acest eu narcisic în care am datoria morală să educ lumea. Râd singur într-o cameră de hotel și totuși vreau să continui într-o notă serioasă. Serios:
De când sunt în lumea poeziei și am parte de acest dans continuu între teatru, performance și poezie mă tot întreb unde e mai cringe: care au dreptate (poeții sau actorii?), ce e poezia adevărată și aia spusă (adică mai avem poezie după Eminescu?), spokenwords, slam-poetry, Topânceanu, Blaga, Bacovia, actorii știu să zică poezie?
(sau după Caramitru nu s-a mai născut nici unul?), poezia e sacralitate (și un pic schizofrenie) sau trebuie actualizată și poate-poate transformată într-o forță politică, o forță civică, o metaforă a realului în care trăim, în care ne ducem viața din ce în ce mai greu sau florile și fluturii sunt pricipalii factori declanșatori în poezia românească? Oare tinerii de 20 de ani, sau următorii care vin, se vor mai atinge de poezie dacă o lăsăm cu atâta praf pe ea?
În momentul în care noi tinerii vom avea mai mult curaj de a ne contrazice cu aceşti dinozauri care, ce să vezi, și ei ajută la analfabetismul funcțional, lăsând această sferă ne-atinsă, ne-clintită și ne-accesibilă, atunci lucrurile se vor schimba. Am ajuns la concluzia (după puțintică experiență de viață) că nu poți schimba pe nimeni, dacă acel nimeni nu-și dorește.
În primul festival, adică Festivalul Internațional de Poezie București, experiența a fost una destul de nice. Mă fascinează aceste încercări de a transforma poezia în performance de niște oameni care încă nu știu exact ce înseamnă acest termen, această artă, pentru că, ce să vezi, e o artă!
Nu, cititul de pe o foaie sau de pe telefon, cu o muzicuță pe fundal și un pic de tremur în voce – gata, e performace! Nu, nu e. E un pic mai mult, e un concept care stă în spate, e un fel de a dialoga cu publicul, e o atmosferă creată acolo, o experiență și pentru performer, dar mai ales pentru privitor: trebuie să ai un scop în scenă în sau spațiul de joc. În același timp pare că îți spun despre teatru, despre un spectacol: așa că trebuie să existe și un element care să transforme momentul acela scenic în performance. Nu vreau acum să dau o definiție sau o lecție despre actul performativ, poate într-un alt articol. În acest festival am fost invitat ca poet, dar n-am cum să-mi anulez partea actoricească, care e în mine, care e cea mai importantă parte din mine. Venind dintr-o școală în care am fost învățat că atunci când te urci pe o scenă e despre publicul care te privește și abia apoi despre tine.
În cel de-al doilea festival despre care am stabilit că voi aminti, un concurs de interpretare poetică, am participat ca actor. Un festival tânăr, un festival îndrăzneț, care și-a propus să aducă și poezia în față. Dar aici ne lovim de diferențele de perspectivă (între generații). Actorii mai în vârstă au o părere despre cum trebuie spusă (poezia), iar noi, tânăra generație (felul în care ni se adresau) încercăm să remodelăm modul în care putem face asta. Am fost extrem de dezamăgit că feedback-ul, care trebuia să fie o încurajare, un motor care să ne facă să prindem forță să mergem mai departe s-a rezumat mai degrabă la ,,generația voastră habar n-are; voi nu știți nimic; vă arătăm noi’’.
Adică un alt moment găsit pentru a umili o generație care, în anumite momente, munceşte poate mai mult decât ei. Poate e mai intens procesul, poate trebuie să ne reinventăm cu orice ieșire la public. Am fost puşi la zid ca să ni se spună încă o dată că generaţia lor… Ni s-au zis lucruri: de la dicția voastră e varză la nu știți să faceți un moment emoționant, de la poziția corporală, efeminizarea masculului (subtil, dar homofobia încă există în arta românească), la ziceți poezia cu titlu și autor ca în clasa a V-a. Mă rog! Am urmărit momentele colegului și colegelor mele cu mega-interes, pentru că ne-au ales super diverși, cu abordări super diferite, dar nu pot spune că nu mi-a plăcut vreuna: de la abordare cinematografică la cântat live, la momente de dans și performance, a fost un show, realmente un show.
Sunt momente în care ,,primim șansa”, dar se găsește imediat mijlocul prin care să se vorbească despre cât de proști suntem noi, tinerii.
Cine s-ar fi gândit că poezia poate fi un factor declanșator de ceartă între generații (mai ales acum, în vreme de război), între perspective, între moduri în care vrem să livrăm produse artistice pentru public? Poezia e viață, poezia e când te uiți în jur, poezia e și în brațele de mamă care nu știe de ce are acel copil acolo lângă piept, și într-un sărut scurt pe scările rulante, într-o armă lăsată jos, e o forță politică, civică, care dă curaj, care dă impuls în a schimba, în a mai schimba ceva în lumea asta.
răzvan omotă
Transparenţa redefinită
Pe 24 septembrie viceprimarul Dan Cuşnir posta pe pagina sa de socializare un mesaj despre realizările administraţiei, dar şi necazul că oamenii „Încearcă să ne stopeze prin penibile și mincinoase plângeri pe la instituțiile statului.” şi „Încearcă să ne întârzie prin tot felul de acțiuni egoiste și sterile în instanță.”. Ce să-i faci? Cetăţenii au dreptul să apeleze la instituţiile statului, să reclame în instanţă ceea ce li se pare nedrept, nelegal, chiar cu riscul de a-i încurca planurile viceprimarului. Aşa funcţionează democraţia. Ăsta-i rolul justiţiei.
Mai departe Dan Cuşnir scrie: „Legalizăm cu transparență concursul pentru managementul Teatrului Municipal, eliminăm construcțiile ilegale, mizere, dezordinea și promiscuitatea din Teatrul Municipal și ei ne acuză că ținem cu cineva anume; După democrația din mintea lor, dacă nu iese cum vor ei înseamna că a fost corupție sau și-a băgat necuratul coada.” Simt nevoia să explicăm nişte termeni, ca să ştim că vorbim despre aceleaşi lucruri. Transparenţă. Nu-l putem acuza pe viceprimarul Cuşnir că n-ar fi fost transparent când a spus public înainte de definitivarea concursului de proiecte de management cine va fi managerul teatrului. A fost cât se poate de transparent. Pe principiul: nu are sens să ne ascundem după deget, noi l-am chemat, noi îl facem manager, concursul e această formalitate care încetineşte mersul lucrurilor. Acum înţeleg mai bine că îndemnul la răbdare era pentru sine mai mult decât pentru noi. Cum înţeleg eu transparenţa în demersul autorităţii de a „legaliza cu transparenţă concursul”? Dacă imediat după preluarea mandatului, primăria ar fi făcut un audit, un raport documentat cu situaţia teatrului, l-ar fi prezentat publicului şi s-ar fi organizat concursul atunci. Pentru că Teatrul Municipal „Matei Vişniec” Suceava este o instituţie în subordinea Primăriei Suceava. Şi intrarea în legalitate era o prioritate. Asta da transparenţă. Am venit, am constatat, şi organizăm concurs. Cât mai repede posibil, că legea e de partea noastră. Ăsta e scenariul după care funcţionează „democraţia din mintea lor”. Adică a noastră. Adică a mea. Nu s-a întâmplat aşa. De ce? De ce, după 10 luni, schimbăm interimarul cu un alt interimar pe care îl şi declarăm viitorul teatrului în timp ce comisia de evaluare încă evalua? E un fel de transparenţă redefinită. Care ne spune nouă, cetăţenilor, pe un ton apăsat şi tranşant, care e balanţa de putere. Prioritatea nu a fost organizarea concursului, ci pe cine aducem în loc. Astfel că negocierile au durat mult şi au fost intense, după cum spunea însuşi managerul interimar Păduraru. Cât de naivi am fi să credem că primăriei i-a luat 10 luni să-şi dea seama că trebuie rezolvată problema managementului interimar la teatru? Cât de naivi am fi să credem că cineva care a declarat cât s-a lăsat curtat şi câte promisiuni i s-au făcut şi în care a crezut, a venit la Suceava pentru postul de manager interimar şi nu pentru cel de manager cu concurs luat? Nu chiar atât de naivi. În spiritul democraţiei din mintea mea, nu găsesc acest tip de trasparenţă – vă spun eu cum facem şi o să fie bine – tocmai transparentă şi democratică. Ni s-a dat numele viitorului manager înainte de finalizarea concursului. Nu de puteri mefistofelice – „și-a băgat necuratul coada”- îl putem bănui pe viceprimar, ci de interese. Cât despre „construcțiile ilegale, mizere, dezordinea și promiscuitatea”, înţeleg că vicele are nişte lecturi grele. De la referinţele la Henric IV, la Winston Churchill, cu o trecere rapidă prin Faust (presupun că necuratul şi coada lui de acolo au ieşit, sau de prin basmele copilăriei?) la „promiscuitate”, pare la îndemână să arunci în eter cuvinte cu încărcătură bogată, într-o ritmicitate antrenantă, ca jigniri nefondate, alături de nume şi citate de notorietate ca să-ţi validezi demersul şi să-ţi acoperi derapajele la limita legalităţii.
Nici transparenţa nu mai e ce-a fost. Rămâne speranţa într-o democraţie ca în mintea noastră, nu ca într-a lor. Să-l cităm pe viceprimarul care-l citează pe Churchill: “Nu vă dați niciodată bătuți. Niciodată, niciodată, niciodată. Nici în lucrurile mari, nici în cele mici. Nici în cele importante, nici în cele mărunte. Nu cedați niciodată, dacă asta nu contrazice onoarea și bunul-simț. Nu vă supuneți niciodată forței. Nu cedați niciodată în fața superiorității numerice a dușmanului.”
Luana Popa
Vocabular:
TRANSPARENȚĂ s. f. 1. însușirea de a fi transparent. 2. mod de lucru, principiu al unor conducători sau organe conducătoare de a face cunoscută public, în permanență, întreaga lor activitate. (< fr. transparence). Sursă: Marele dicționar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000
PROMISCUITATE s. f. Amestec de indivizi foarte diferiți pe care îi reunește un mod de viață dubios și contradictoriu și un comportament necuviincios. ♦ Conviețuire în condiții de mizerie sau de imoralitate a mai multor persoane de sex diferit. [Pr.: -cu-i-] – Din fr. promiscuité. Sursă: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), Academia Română, Institutul de Lingvistică, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2009
