Prin stilul său inconfundabil, fraze scurte, repetiţii multe, propoziţii simple, Evghenii Grişkoveţ ne oferă cu generozitate artistică, un episod din tumultoasa viaţă a unui om care „a fost nevoit, sau mai bine zis, a avut şansa, de a face trei ani de armată în flota pacifică. Uite, ăsta era omul”.

O croazieră plăcută și emoționantă, care te poartă cu umor și sensibilitate prin apele tulburi ale celui care cândva, înainte de a pleca spre răsărit, făcea cu mâna celor pentru care era „unic, fără de pereche și de neînlocuit”.

Spectacolul Cum am mâncat un câine propune publicului un sens clar, în care „trebuie să înțelegi și să le pui cap la cap”, sens în care teatrul este înţeles ca re-trăire continuă. Mîndru Cătălin Ștefan vine în faţa voastră pentru a spune povestea „unui om care acum nu mai e. În sensul că, mai înainte el a fost, dar acum nu mai e. Însă nimeni în afară de el nu a remarcat asta”.

Cum am mâncat un câine, un one man show tragi-comic, care prin  comunicarea directă și sinceră cu spectatorii, reușește să contureze  un univers complex, unde confesiunea sondează fluxul conştiinţei.

„E adevărat că totul putea să înceapă şi să se termine încă din tren”. Dar viaţa îi rezervă surprize la care nici măcar nu a îndrăznit să viseze.

„Sunt în viaţă nişte momente… Multe chestii jenante. Dar, nu știu cum, acolo parcă erau şi mai multe. Chestii care, după copilărie, nu ar trebui să mai fie. Dar erau. Şi sunt. Şi îţi dai seama că nu poţi face nimic.  În cap suna tot timpul: vreau acasă și vreau acasă. Ca sunetul ăla din tren: îl auzi, nu-l auzi, îți place nu-ți place, dar el e tot timpul acolo. Când ești în tren vreau să zic”.