De la gri în sus

Cultura continuă să ne dea bătăi de cap. Educația la fel. Cu arta e și mai complicat. Sunt concepte care continuă să nască dispute. Vremurile par să-și pună amprenta, ca să nu zic că pun direct bocancul și strivesc violent percepția și relaționarea noastră cu ele. Pare că trăim o nevoie acută de a desființa, anula, distruge tot ceea ce ne scoate din zona de confort. Să fie călduț, să fie ușor digerabil, să nu deranjeze, să nu facă valuri, să fie frumos. Pentru că suntem obosiți, pentru că suntem asaltați de tot felul de informații, pentru că pare că suntem într-un permanent proces de luare de decizii și asta nu e niciodată ușor.

Anticii vedeau cultura ca pe un proces de dezvoltare şi emancipare a spiritului uman prin studiul filosofiei şi ştiinţei. În Evul Mediu ideea de cultură de suprapune cu învăţăturile religioase şi idealul spiritual. Renaşterea asociază ideea de cultură cu întoarcerea la om şi dezvoltarea acestuia prin cunoaştere (artă, ştiinţă). În Iluminism apare distincţia dintre cultură şi natură, iar Voltaire formulează ideea de cultivare a raţiunii. Un moment important îl reprezintă secolul XIX, când cultura capătă noi valenţe şi dimensiuni, trecând de la individ la grup şi înglobând valori cu preponderenţă din zona artelor, de exemplu definiţia culturii ca „ansamblu complex ce include cunoaşterea, credinţele, arta, morala, dreptul, tradiţiile şi orice alte producţii şi modalităţi de viaţă create de omul ce trăieşte în societate” dată de Edward B. Tylor (1871 – „Primitive Culture”). În secolul XX apar noi şi noi teorii privind cultura şi rolul ei. Claude Lévi-Strauss consideră cultura un sistem complex de comunicare simbolică, care funcţionează ca un cadru în care indivizii interacţionează, transmit informaţii, cunoştinţe şi îşi definesc/construiesc identităţi. Barometrul de consum cultural 2024 spune că „sondajele naționale arată că beneficiile culturii și educației sunt larg recunoscute: 96% dintre respondenți consideră aceste domenii esențiale pentru formarea tinerilor. În practică, însă, există o discrepanță între recunoașterea teoretică a importanței culturii și acțiunile politice concrete, care se abat adesea de la principiile promovate anterior. Această dinamică favorizează perpetuarea unor practici populiste și distorsionarea responsabilităților instituționale.ˮ Adică noi știm răspunsurile corecte, cu practica stăm mai prost. E foarte bun, avem nevoie, dar s-o facă alții. Dar să nu fie foarte complicat și nici să nu ne bulverseze.

Pentru că, pe lângă funcțiile culturii de a transmite cunoștințe, informații, tradiții, de a crea un sentiment de apartenență, de a stabili norme și valori care să regleze comportamente, de a stimula dezvoltarea, transformarea și adaptarea societății, cultura contribuie și la dezvoltarea gândirii critice și a conștiinței civice.  Asta cu gândirea critică e o mantră pe care majoritatea o flutură că dă bine în discurs sau în proiecte. Ne dorim foarte tare ca lumea să gândească, dar s-o facă în parametrii pe care-i decidem noi.  Și atunci nu e mai bine să nu avem politici publice coerente în ceea ce privește educația și cultura? Oricum, prioritățile majorității oamenilor în situații de crize economice, sociale și politice nu sunt educația și cultura. Ce ne mai trebuie cultură și valori când avem câte un Ștefan cel Mare și un Eminescu să-i fluturăm pe steag în zi de sărbătoare? Pentru că de ei a auzit tot omul din țărișoara asta, nu trebuie să mai explici nici cine sunt și nici nu mai întreabă nimeni de ce. Patrimoniul cultural național pare foarte sărac dacă numeri personalitățile abuzate la fiecare serbare oficială cu pretenții de celebrare culturală. Și nu e nici așa sărac cum pare și nici atât de înțepenit într-un trecut atât de îndepărtat. Praful care se așterne în tihna indiferenței pe ideea de cultură și educație tinde să se sedimenteze în ziduri ce nu vor fi cu ușurință dărâmate.

E greu să scuturi apatia și amorțeala care se acumulează din frustrări și neîmpliniri, din neîncredere și lipsa de speranță care sufocă domeniul cultural și artistic. Dar rolul artei a fost dintotdeauna acela de a scutura ființa umană și a o face să-și chestioneze parcursul și devenirea, de a aprinde o scânteie în vremuri întunecate.

Departe de mine însă gândul de a mai săpa la temelia optimismului și încrederii că mai există o șansă și pentru artă și cultură și, ca să-mi revizuiesc atitudinea și să recuperez și eu (măcar) o frântură de entuziasm, vă recomand două activități culturale (testate) care să mai spele din griul apăsător al cotidianului.

În seara asta, de la ora 19, la Auditorium Joseph Schmidt, aveți întâlnire cu Papiloma Student Party, spectacolul trupei Fabulinus, regizat de Cosmin Panaite. E un spectacol pe care nu trebuie să-l ratați. Lucrurile făcute cu pasiune contează, mai ales atunci când pasiunea are o bază solidă în artă. Echilibrul fin între umor și mesaj, dublat de muzica live, creează un spațiu sigur pentru reflecție și dialog interior. Spectacolul nu te împovărează cu greutatea subiectului, îți oferă instrumentele să înțelegi și să te simți înțeles și să nu te simți copleșit de frică și singurătate. E o petrecere cu sens în care lumea interioară se intersectează cu cea exterioară și ieșim cu toții mai pregătiți din această întâlnire.

Până pe 27 ianuarie, puteți vizita expoziția „Gustav Klimt și Künstler-Compagnie la Peleș” care se află la spațiul Cilindru (Aleea Dumbrăvii nr.10) al Asociației Un Concept Luna. Proiectul este rezultatul colaborării Muzeului Național Peleș cu Forumul Cultural Austriac și Asociația culturală „Un concept Luna”, în parteneriat cu Institutul Cultural Român și Muzeul MINA. Sponsorul oficial al expoziției este Banca Comercială Română.

Veți descoperi lucrările lui Gustav Klimt, Ernst Klimt și Franz Matsch (Künstler-Compagnie/Compania Artiștilor), veți descoperi un parcurs. Vă aștept să povestim. Dacă vă place sau nu Klimt, dacă știați sau nu că la Muzeul Național Peleș sunt lucrări realizate de el. Avem și documentar. Și alte surprize. Șosete cu Klimt n-avem. Nici umbrele. Dar putem vorbi și despre asta.

Luana Popa

Cine ştie să citească fotografii?

DUMITRU DINEL TEODORESCU

Cam despre asta ar fi vorba când vorbim de expoziţii foto. Fie că vorbim de artă contemporană, cu instalaţii fotografice în care fotografia este vehicul pentru a exprima sau ilustra un concept şi nu scopul expoziţiei in sine. Precum expoziţia Alinei Andrei „Vei vedea 4,38 milioane de trecători, dar tot te vei simți singur”. Fie că vorbim de fotografie în cel mai clasic mod, cel în care suntem obisnuiţi, în care fotografia este obiectul de artă ce se vrea arătat, respectiv ea este scopul expoziţiei şi nu doar un instrument al ei, iar valoarea sa este dată de conţinutul său. Precum expoziţia lui Hajdu Tamás, “Greatest Clicks”. Fie că vorbim de fotografie ca mediu de exprimare prin hibridizarea cu alte arte, fie ele virare către abstract (Oana Stoian cu “Ecce Homo”), filosofie, poezie, teatru ca tipuri de exprimare sau pictură sau instalaţii de artă plastică ca şi tehnici (“FishEye” al Sarei Pongrac), fotografia ca text predilect pentru exprimarea unor idei, intuiţii, senzaţii. Sau fotografia urbană, monumentală a Christinei de Grancy, cu “Vienna’s Borrowed Gods, Stone Witnesses”, care poate fi încadrată, în funcţie de ochiul ce o priveşte, la fotografie urbană, fotografie monumentală, fotografie stradală, fotografie documentară, chiar fotografie profesională turistică, de ce nu? Dar tot incantaţie prin care se atribuie viaţă pietrei este, indiferent de încadrări. Sau fotografia de război, “FRONT” a Larisei Kalik şi a lui Vadim Ghirda, un eseu despre fotografia de război ca artă versus fotografia de război ca documentar. Despre umanitate versus barbarie. Despre echilibre între estetică şi autenticitate. Despre adâncime a imaginii versus dimensiune a subiectului. Despre demers, despre motivaţie, despre perspectivă, despre tehnică, despre logistică, despre disperare. Despre disperare în faţa abisalei urâţenii umane şi, în acelaşi timp, perplexitate în faţa minunăţiei umane. Despre pictarea prezenţei cu absenţă. Sau expoziţie documentară ilustrată fotografic, folosind fotografia ca semne de punctuaţie, precum “Doar viorile au rămas”, despre Arnold şi Alma Rosé şi destinul lor, un amestec bizar de cruntă nedreptate şi sublim, o formă de tragedie antică transpusă pe text rece în proză, punctat cu fotografii ce documentează ce nu mai este. Dar care capătă, de niciunde, suflet şi personalitate proprii. Sau alt tip de expoziţie documentară, de artă de data aceasta, „Gustav Klimt şi Künstler-Compagnie la Peleș”, o instalaţie documentară foto despre pictură.

Şi aici, când vorbim de expoziţii, putem diferenţia valoarea individuală a unei fotografii versus plus-valoarea pe care o cîştigă (sau, dimpotrivă, pierde) în combinaţie cu restul fotografiilor sau părţilor expoziţiei, cu modul de expunere, panotarea, spaţiul.

Obiecte fotografice care pot funcţiona ca piese de puzzle şi care, dacă nu ating o masă critică, riscă să nu îşi poată spune bine povestea sau fotografii ale unei lumi recognoscibile care funcţioneaza impecabil atât individual, fiecare povestind o lume prin ea însăşi, dar şi, mai ales ca set de expoziţie, nuanţând lumea prezentată faţetă după faţetă şi construindu-i astfel complexitatea. Omogenitatea expoziţiei ca tot sau eterogenitatea componentelor sale. Tensiunea sau chiar contrastul dintre gravitatea revelaţiilor pe care le procură şi estetica eclectică, poate chiar disonantă, care să pună în valoare prin contrast unicităţile sau, dimpotrivă, armonizarea formelor cu cromatica şi continutul. Succesul unei expuneri ţine mai mult de munca în echipă a fotografiilor sau de punerea lor în competiţie?

Am vorbit aici doar cu gândul la expoziţii fotografice care au avut loc la Spaţiul Cilindru, bucurându-mă şi felicitandu-mă de varietatea pe care am oferit-o în demersurile noastre legate de artă fotografică pe parcursul unui an şi jumătate. Şi frecându-mi mâinile de bucurie ştiind ce mai pregătim. Exemplificat numai pe ce am avut noi, ignorând un milion de alte feluri de limbaj fotografic, pe care încă nu le-am expus încă, revin cu întrebarea, cine ştie să citească fotografii?

Sunt de acord cu invitata noastră la Interviul pe fugă al acestei săptămâni, fotografa Sabina Costinel: lectura fotografiilor devine tot mai importantă în lumea noastră. Tocmai pentru că avem impresia, blocaţi în avalanşa nesfarşită de imagini care ne agresează retina zilnic, că e ca şi mersul pe bicicletă, că vine instinctiv şi nu se uită. Ei bine, eu sunt de acord cu Sabina, e mai mult precum cititul: nu ajunge să ştii să citeşti, trebuie să şi rămâi cu ceva.

Să luptăm împotriva analfabetismului funcţional vizual, să ne rafinăm simţul critic, etic şi estetic al retinei. Să nu mai căutăm frumosul, ci sensul. Cultura vizuală, din păcate, nu vine natural, ci trebuie, ca orice alt tip de cunoaştere, antrenată prin expunere. Să ne expunem, zic. Să aflăm ce ne place, ce nu ne place, ce ne mişcă, ce nu ne mai atinge. Ştiţi clişeul acela conform căruia o fotografie spune cât o mie de cuvinte. Haide să şi înţelegem ce spune. Chiar dacă spune lucruri diferite fiecăruia, aşa şi trebuie. Esenţial este să învăţam să le auzim.

Dinel Dumitru Teodorescu