Interviu #1 Alexia Plăcintă

Alexia Plăcintă, pe care noi am descoperit-o la Casa de poezie Light of Ink, coordonată de prof. Gh. Cîrstian și pe care o publicăm cu recurență de atunci, în pagina patru a Insertului Cultural, a agreat să vorbim despre poezie, cât mai informal, dar, sperăm noi, cât mai relevant. Despre poezie în general, despre poezia ei, vom vedea unde ne va duce conversația, una pe care eu mă voi strădui să o fac cât mai incomodă.

DDT: Poezia nu este o meserie. Cel puțin nu în România. Cel puțin nu serioasă. Acum ești studentă și îți permiți timpul să te mai joci cu un hobby, dar ce planuri ai cu poezia după facultate?

AP: Aș zice că poezia nu e o meserie, mai mult un reflex. După facultate îmi voi căuta un job pentru facturi. Las poezia să mă salveze. 🙂

DDT: De ce sau de cine să te salveze?

AP: Mă salvează de pulsul realității. E pauza de respiro.

DDT: Nu crezi că există viață după poezie? Crezi că realitatea nu poate fi suportabilă fără astfel de aditivi?

AP: Da, există viață după poezie, dar e mai plată. Realitatea poate fi suportabilă și fără acești aditivi, dar poezia e felul în care lucrurile simple își schimbă statutul: devin mai clare sau mai neașteptate și rămân cu mine chiar și atunci când momentul a trecut.

DDT: Crezi că în România poezia ar putea deveni o meserie? Oare generația ta nu ar putea-o face?

AP: Nu știu dacă poate fi o meserie , deși este o îndeletnicire frumoasă, însă cu cât vor fi mai mulți cititori, cu atâta această „meserie” va exista. Atâta vreme cât avem feedback , „we are in business”. Generația mea poate fi educată de un vers tânăr și plin de vervă.

DDT: Să începem de fapt cu începutul. Să vorbim de premii. Te rog spune-ne despre premiul pe care l-ai luat la începutul acestui an, ce valorează el pentru breaslă și ce valorează el pentru tine?

AP: La începutul acestui an, am avut bucuria de a primi titlul de ,,Tânărul Poet al Anului 2025″. Pentru breaslă, acest premiu reprezintă un semn că literatura nu stă pe loc, ci continuă să crească. Pentru mine, este confirmarea că sensibilitatea mea este văzută și valorificată. Acest premiu este și o responsabilitate, aceea de a continua pe acest drum al poeziei.

DDT: Acest premiu este acordat de Muzeul Național al Literaturii Române din București în cadrul Galei tinerilor scriitori și anul acesta l-ai primit tu, pentru volumul “formula lucrurilor simple”, apărut la Tracus Arte. Cum este să primești un premiu a cărui plajă de selecție este națională?

AP: Sincer, e un sentiment amestecat. Aș numi acest sentiment recunoștință + surpriză. Faptul că premiul vine din partea Muzeului Național al Literaturii Române, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, îi dă o greutate aparte, pentru că înseamnă o validare la nivel național, nu doar într-un cerc restrâns.

Pentru mine, volumul „formula lucrurilor simple” este o colecție de momente personale, fragile pe alocuri. Acest premiu nu este o „destinație finală”, ci un impuls.

DDT: În ce fel contează un premiu, mai mult decât pentru a stârni invidia celor care nu reușesc să îl ia? La premiile Uniter de exemplu, în teatru, nuanțele sunt: nu contează, nu sunt pe bune, sunt o rușine, e numai pe relații, sunt bucuros/bucuroasă să nu fi fost nominalizată alături de ăștia, mulțumesc pentru nominalizare, premiile sunt într-adevăr o recunoaștere a valorii, mulțumesc UNITER pentru Premiu, mulțumesc breslei! La anul o luăm de la capăt pe exact același gradient, doar cu nuanța că au nominalizat prea puține ale mele, meritam mai mult. În poezie e la fel?

AP: Cred că premiile ( mai ales cele de poezie) trebuie să funcționeze discret. Nu sunt doar despre cine câștigă și cine pierde. Uneori aduc vizibilitate și oportunități, alteori doar confirmă ceea ce simțeai deja despre propriul text.

Văd premiul ca pe un punct de întâlnire între efortul celui care scrie și comunitatea cititorilor.

DDT: Cum e să ții în mână o carte cu numele tău pe copertă? Ai mirosit primul volum?

AP: Prima dată când am desfăcut coletul cu exemplare din volumul meu, am avut un sentiment de împlinire. Apariția acestui volum este o realizare pentru mine; încununează o perioadă a vieții mele.

Da, am mirosit primul volum. Cum fac cu toate cărțile noi, dar și cu cele vechi și foarte vechi, deopotrivă:)

DDT: Este foarte comun în literatură de a începe cu poezia. Apoi se cern apele, fie spre roman, dramaturgie etc. Ai vreun gând la un alt gen literar, sau la acest moment al vieții tale te vezi fidelă poeziei?

AP: Mă văd fidelă poeziei în aceasta perioadă a vieții mele, deși nu exclud posibilitatea narativizării existenței mele. Sunt deschisă spre orice formă de frumos.

DDT: Poezia pare deopotrivă cel mai facil gen literar și cel mai complicat. Cam precum comedia în teatru. Vezi poezia ca apanajul tinereții sau al maturității?

AP: Cred că poezia se potrivește ambelor perioade de viață, împlinind nevoi diferite la timpul potrivit. Momentan, am găsit în poezie forma de expansiune a tinereții mele, dar sunt sigură că, și la maturitate, poezia mă va reîntoarce pe căi cunoscute.

DDT: Deci înțeleg că pentru tine poezia este deopotrivă extensie și ancoră?

AP: Da, așa este. Poezia are aceasta dublă capacitate, în viziunea mea. Adeseori, îmi clarifică stări pe care nu le pot numi altfel, amplificându-le până la neutralizare.

Alte poeme vin ca puncte de siguranță.

Aș asocia procesul de a scrie în sine cu o metodă de grounding, de ancorare.

DDT: Vezi vreo legătură între gradul de maturitate și calitatea poeziei?

AP: Cu siguranță! Cred că cel mai tare am simțit această legătură în momentul în care a trebuit să fac selecția poemelor pentru volum. Am simțit atunci cum majoritatea poeziilor din adolescență se desprinseseră de mine şi de ceea ce credeam eu a fi poezie, însă nu am negat această parte a mea. Poezia are nevoie de experiență de viață, de lecturi, iar acestea pot surveni în special la maturitate.

Aici mai am și eu de lucru. 🙂

DDT: Nu sunt neapărat de acord. Ce cred că are foarte valoros poezia voastră, a tinerelor și tinerilor de la Light of Ink, unde v-am descoperit, este această sinceritate viscerală. Poezia voastră pulsează de viață și este mai intensă decât a multor poeți maturi, cu experiență de viață și lecturi ample. Cred că am favorizat mereu publicarea voastră pentru că poezia voastră este atât de vie încât inhibă judecățile de valoare relativ la vârsta voastră. Te simți în vreun fel vinovată pentru că scrii poezie de tânără, de dinainte să obții niște diplome?

AP: M-am referit la faptul că poezia mea de început nu dispunea de tehnică, de aici și calitatea poeziei, dar, într-adevăr, de multe ori primează sinceritatea nemediată tehnic. Nu pot asocia vinovăția cu drumul meu spre poezie. Fiecare poem m-a învățat ceva și m-a adus mai aproape de ceea ce scriu astăzi.

Îmi place vorba asta culeasă, pe care o voi adapta: Poezia mea de atunci a făcut primii pași, pentru ca poezia de astăzi să alerge. (cum și poezia de acum e premergătoare poeziei de mai târziu)

DDT: Vinovată în ghilimele, bineînțeles. Ești luată în serios ca poetă? Sau această ocupație necesită o bulă specială de cunoscuți care o admiră sau măcar tolerează?

AP: Pe plan intern, în cercuri restrânse, am parte de recunoaștere și apreciere. Asta mă bucură.

Cât despre cei din exterior, am întâmpinat situații de tachinare pe motiv că scriu poezie & implicit, pentru că sunt sensibilă sau, la polul opus, o fascinație aproape performativă, de tipul – dedică-mi și mie o poezie. 

Cei care nu scriu poezie sau nu o apreciază nici nu văd această ocupație cu seriozitate.

DDT: Ai lucrat cu colegi studenți de la clubul de fotografie. Poezia ta a fost doar un pretext pentru fotografiile lor, sau ai descoperit în artele vizuale încă un posibil înveliș pentru poezie? Cum ai receptat această experiență?

AP: Mi-a plăcut mult să lucrez cu ei. Poezia mea fiind destul de cinematică, a fost interesant să văd cum o percep cei care sunt pasionați de arta vizuală. Poezia mea a fost punct de plecare pentru fotografiile lor. Sigur, artele vizuale completează experiența cititorului de poezie.

În aceeași măsură, eu îmi gândesc textul mai întâi în imagini, apoi în cuvinte. De multe ori, e un proces de traducere, de verbalizare.

DDT: Și atunci, nu pot să nu mă întreb, nu te-a interesat și fotografia, sau artele vizuale?

AP: Mereu mi-au plăcut artele vizuale, dar am avut o reținere de a pune și în practică. Am o siguranță mai mare cu poezia, fiind și o fire care se ajută foarte mult de cuvinte.

DDT: Ne oprim aici și acum, din lipsă de spațiu suplimentar, abrupt ca într-un poem a cărui miză este mai mult să instige decât să spună, cu promisiunea că sigur vom reveni.

Alexia Plăcintă, poetă, studentă, în dialog cu Dinel Dumitru Teodorescu