Accesul la cultură nu ar trebui să fie un privilegiu

Textul ăsta ar trebui să aibă o introducere, dar am început să îl scriu din instinct, mai mult să scot niște gânduri din mine, ca să fac loc la altele noi și poate cel care îl citește să înceapă un dialog cu mine. Deci, dacă îl citești, îți place și ai vrea să mai vorbim despre ce propun eu aici, scrie-mi. Dacă te enervează ceva și nu ești de acord cu mine, atunci chiar te rog să îmi scrii. Astea fiind spuse vreau să încep prin a spune că sunt foarte conștient de discuțiile care se duc pentru ca artiști să aibă acces la finanțare. Sunt foarte de acord cu ele, însă eu prima dată am fost spectator. Iar pentru mine acum 10 sau 15 ani când era biletul mai ieftin, de mă duceam la un concert cu 35 de lei la trupa preferată, era tot mult. Acum trupa aceea are bilete uneori și de 100 de lei. Sau atunci când la cinema biletul cu reducere pentru elevi/studenți era 8 lei, îmi permiteam să mă duc la 3 filme pe săptămână. Mă duceam cu 10, păstram restul și cu el strângeam foarte repede de încă un film. Nu vreau să mă gândesc la cei care sunt acum în liceu și nu au acces la cultură atât de ușor, mai ales fiind perioada în care ești un burete care ar consuma tot. Ar trebui să găsim căi, câteva măcar, pentru ca accesul să fie în continuare atât de ușor. Și cred că ar fi o mișcare foarte importantă dacă chiar dorim ca oamenii de cultură să miște ceva spre bine. Sigur, nu pot toți să facă asta, dar nici să nu facem artă doar de dragul unui mai bine, fără să ajungă la cei care au nevoie de acest mai bine, care uneori e doar o ieșire în oraș la un eveniment cultural. Spun asta ca o persoană care nu e stabilă din punct de vedere financiar și aproape tot ce am încasat eu de când sunt pe piața muncii a fost pe baza AFCN-ului. Dar în același timp cred cu tărie că ar trebui să accesibilizăm cultura mai mult. Și dacă e o dată pe lună.

Că tot vorbeam la început de concerte, poate ar trebui să fim mai vocali când vin zilele orașului despre ce ne-am dori să vedem. Suntem totuși cetățenii acelui oraș care e sărbătorit. Spun asta și cu gândul că în nici un moment arta nu ar trebui să fie doar despre ce e frumos, bine și amuzant. Și mă gândesc despre ce artă se face în România și cum ajunge doar la bulele din care facem parte. Poate uităm uneori că țara noastră e reprezentată preponderent de muncitori, și chiar un număr mare din populația ei. Dacă barometrul cultural ar face o statistică de cât de mult se face artă despre și pentru muncitori raportat la câte persoane din țară sunt în acea categorie am vedea cât de inegal e totul. Și ne mirăm că lumea nu consumă artă. Păi dacă nu sunt reprezentați. Nu vreau să spun că nu ar trebui să facem despre alte comunități care sunt slab reprezentate. Când scriu aceste rânduri nu pornesc de la ideea că să luăm de la alții, ci să dăm mai mult celor care nu au destul. Mă gândesc uneori la persoanele cărora le este rușine să meargă la evenimente pentru că nu simt că au haine destul de elegante, și apoi îmi dau seama că poate nici nu își permit să dea 50 de lei pe un bilet. Și de multe ori se rezumă la ce e accesibil: televizor, zilele orașului, radio și ceea mai vine în orașul lor, oraș care oricum nu are acces la cultură. Iar noi, cei care lucrăm în cultură, poate nu e bine că ne oprim doar la a comenta despre arta la care au acces. Aș zice că mai degrabă asta e o risipă de energie. Hai să ne asumăm mai mult ca noi să facem arta la care au acces. Dacă e vreun artist care citește asta și ar vrea să meargă cu mine prin diferite locuri să jucăm doar la pălărie, scrie-mi. Sau pur și simplu să facem ceva ca arta să fie accesibilă, scrie-mi. Vin dintr-o familie de muncitori. Iar familia mea simte des că tot ce poate înțelege din artă e zilele orașului și ce e la televizor. Și eu mă lupt ca ei să nu mai simtă sau să spună asta. Dar nici nu trebuiau să ajungă să gândească asta. Și, surprinzător, nu tot timpul au gândit așa.

Îi mulțumesc lui tata, care, când eram mic, îmi arăta filme cu Chuck Norris, Bud Spencer și Terence Hill. Și ăsta e motivul pentru care am început să fac artă. Că mi-a zis de filmele astea. Și tata îți poate duce o discuție despre cum spaghetti western-urile cu Clint Eastwood și The Magnificent Seven sunt unele dintre cele mai bune filme făcute vreodată. Știe vorbi despre ele fiindcă la un moment dat i-au fost accesibile. Dacă facem artă pe limba muncitorilor și mai ales despre ei, nu înseamnă că e mai puțin calitativă. Mă gândesc la Ken Loach și filmele pe care le-a făcut cu Paul Laverty. Sau filmele făcute de frații Dardenne. Sunt despre clasa muncitoare. Și ghici ce? Ken Loach și frații Dardenne sunt printre puținii regizori care au câștigat Palme D’or-ul de 2 ori. Dacă vrem să fie un pic mai bine, să îi facem să se simtă un pic mai văzuți. Să simtă că suntem dispuși la a sta la o poveste cu ei. Să se simtă incluși! Hai să nu ne mai mândrim că avem noi facultăți, că suntem inteligenți și că știm mai bine, ci mai degrabă să îi invităm cu noi la masă. Mă întorc din nou la tata, anul trecut am făcut două proiecte în care l-am implicat. L-am invitat să își spună povestea, atât ca muncitor în fabrica, dar și ca om care aproape toată viața a fost muncitor și ce au provocat aceste lucruri în viața de zi cu zi. În mare măsură eu am dat tema de discuție și direcția. L-am încurajat să spună cum e din perspectiva lui. Și a fost onest. Și s-a simțit reprezentat. Și muncitori ca el s-au simțit reprezentați. Și poate cel mai important, am observat cum îi e mai ușor să vorbească despre istoria lui. A început să glumească că vrea să scrie o biografie. Văd puternic necesitatea unor biografii despre viața de zi cu zi, istoriile mici, private, cotidiene, despre cei care, poate, la început nici nu pare că ar avea ceva de spus.

Știu că nu e simplu. Știu că artiștii trebuie să trăiască din munca lor și că nu toate proiectele pot fi accesibile tuturor. Dar cred că există un echilibru pe care încă nu l-am căutat suficient. Între a face artă doar pentru cei care își permit și a găsi forme prin care să ajungem și la cei care nu au avut niciodată acces. Pentru că altfel riscăm să rămânem într-un cerc închis, în care ne validăm unii pe alții, dar nu schimbăm nimic în afara lui. Iar bula noastră înseamnă mult prea puțin. Am impresia că arta care să nu fie normată de nimic o să poată fi realizată doar de cei care își permit să facă asta doar pe banii proprii. În situația asta despre ce va fi arta? Cum va fi arta? Și tu, posibil artist care citește asta, dacă vii dintr-o familie de muncitori, să nu îți fie rușine. Asumă-ți asta. Am avut și eu aceeași revelație când un prieten mi-a spus să îmi asum asta. Și încerc să o fac cât mai des posibil în munca mea. Și vreau să vă spun ceva, acum că ne apropiem de final. V-am zis de ce ușor îmi era accesul la cultură în liceu. De filme și concerte. Unele concerte îmi dau seama acum că erau susținute de rapperi cu ideologie legionară. Și versurile care simțeam că vorbesc despre mine și mie erau despre cum mulții copii care au mers la culcare flămânzi. Eu am fost acel copil multe seri la rând. Însă am avut acces și la cultură făcută de persoane care nu aveau niște ideologii atât de extreme, unde poate m-am simțit la fel de reprezentat. Ce încerc să spun e că, în același timp, am avut acces și la altfel de cultură. La oameni și la povești în care m-am regăsit fără să fie nevoie de ură sau de ideologii extreme. Și asta a contat. A contat enorm.  Nu îmi dau seama dacă mai e posibil asta, dar nici nu pot să nu le mulțumesc punk-iștilor din 2026 care, ghiciți ce, fac turneu și biletul e 35 de lei. Care atunci când cântă: sunt veșnic obișnuit să lupt din greu mă fac să mă simt la fel de reprezentat ca în liceu.

Știu cum e să lupți ca să ai acces la cultură. Vin din clasa muncitoare, m-am educat, citesc, încerc să fiu informat, dar la bază tot timpul o să văd lumea cu ochi de pui de proletar.

Robert Kocsis

CTRL+ALT+ERA
Vă așteaptă o nouă expoziție la spațiul Cilindru.
Andy Aelenei este artist și antreprenor social care lucrează de peste 5 ani cu plăci și circuite electronice, pe care le transformă în bijuterii și obiecte de artă. Le vede ca pe materialul definitoriu al lumii digitale în care trăim și încearcă să le dea o a doua viață. A studiat imagine de film la Cluj, iar apoi s-a întors în Suceava, unde dezvoltă ALTERRA ATELIER, un atelier de artă și economie socială care angajează persoane vulnerabile și transformă elemente electronice nefuncționale în piese cu valoare estetică și emoțională. (atelieralterra.com)
„«ctrl+alt+era» este prima mea expoziție și adună lucrări realizate în decurs de aproximativ 8 ani, care nu au mai fost expuse niciodată până acum. Este despre felul în care trăim în vremuri ciudate, dominate de tehnologie și despre nevoia de a găsi o alternativă mai conștientă la felul în care ne raportăm la ea, odată ce vrem să co-creăm o nouă eră mai bună pentru spirit.” Andy Aelenei
Vernisajul a avut loc joi, 16 aprilie, la Spațiul Cilindru (Aleea Dumbrăvii nr.10, Suceava) al Asociației Un Concept Luna și expoziția va putea fi vizitată până la jumătatea lunii Iunie.