Arta de a minți nu este artă

De care vreți? Pe care le preferați? Pe cele mici și „nevinovateˮ? Cu izul lor de: sunt drăguțe, inocente și nu fac niciun rău. Pe cele gogonate? Pentru tupeul, pardon, curajul celui care le emite, pentru imaginația debordantă cu care le construiește. Pe cele care adună un pic de aici, un pic de acolo, cât să pară cât de cât înghițibile? Pe principiul adevărului trunchiat și reinterpretat. Mințim și ne mințim. Suntem mințiți și acceptăm să fim mințiți. Pentru că toată lumea o face, pe același principiu în care toată lumea fură, contează cât și mai ales de la cine. În aceeași idee în care prost nu e cel care încearcă, ci cel care acceptă. Nu-i așa? Cel care încearcă și îi merge e șmecher, băiat deștept, băiat descurcăreț. Mințim ca să scăpăm de pedeapsă, mințim ca să nu supărăm, mințim ca să nu pierdem un avantaj, mințim ca să obținem un avantaj, mințim de plăcere, mințim și perpetuăm minciuna pentru că nu mai știm să facem diferența.

„Minciunile sînt, adeseori, mult mai plauzibile, mult mai ispititoare pentru raţiune decît este realitatea, fiindcă mincinosul are marele avantaj de a şti dinainte ceea ce doresc sau aşteaptă ascultătorii săi să audă. El şi-a pregătit intenţionat povestea destinată consumului public, avînd grijă să o facă credibilă, în timp ce realitatea are această trăsătură descumpănitoare de a ne confrunta cu neprevăzutul, pentru care nu eram deloc pregătiţi.ˮ scria Hannah Arendt.

Ne aflăm în continuare într-o criză a adevărului, într-o lume în care s-a șters granița între adevăr și minciună, în care adevărul a fost detronat de părere. Totul poate fi modificat, adaptat pentru a se conforma și a valida propriile opinii. Opinii neargumentate, nedemonstrabile, puternice și cu valoare de adevăr absolut doar prin aceea că au fost rostite, scrise, răstite. Am îmbrățișat procesele de dezinformare în masă și acum contribuim bucuroși la dezvoltarea lor. Condamnăm copiii, tinerii că nu mai au valori, că nu urmează pașii corecți spre devenire, dar în același timp validăm impostura și minciuna. Invocăm gândirea critică și o aneantizăm când închidem ochii sau, și mai rău, perpetuăm minciuna în scopuri personale. Ne ascundem în abandonul lui: așa a fost mereu, va trece și asta.

Din minciună nevinovată în minciună nevinovată ajungem într-o impostură de toată frumusețea.

Trecem examene cu inteligența artificială și ne supărăm când suntem prinși, pentru că, ce să vezi, și pentru asta ar trebui să ai un minim de cunoștințe cât să te prinzi că până și AI-ul te minte. Dar tot noi numim manageri în urma unor concursuri câștigate prin furt.

Da, plagiatul e furt.  Validăm furtul, minciuna, înșelătoria. Dar problema e la cei tineri care nu-și iau ca model adevăratele valori! Le vindem iluzia șmecheriei instituționalizate și suntem dezamăgiți că o îmbrățișează și apoi eșuează într-un sistem în care sunt prea mulți șmecheri.

Validăm impostura în toate domeniile. Apoi suntem foarte necăjiți că nimic nu merge, nimic nu e funcțional și nu mai avem încredere în nimeni și nimic.

Ne îngropăm în discursuri sforăitoare și ne aliniem conceptelor la modă, golindu-le de orice adevăr. Bifăm căsuțe. Facem dosare. Pentru evaluări fictive. Sau construim discursuri seducătoare, care-ți trezesc un sâmbure de speranță, pentru ca apoi, în fața imposturii demonstrate, în fața injustiției și a ilegalității, să ne afundăm în tăcere, să predăm armele și să lăsăm minciuna să zburde dezlegată și nestingherită pentru a-și atinge scopul.

Luați orice domeniu și verificați. Luați orice discurs care v-a uns la suflet. Despre democrație, despre libertatea presei, despre artă, despre cultură. Și urmăriți unde și când se lasă tăcerea. Urmăriți câte cuvinte se transformă în acțiune. Știu, noi suntem neamul lui trebuie să faci ce spune popa, nu ce face el. Și nu ne dezmințim.

Nici cultura nu scapă neatinsă. Dimpotrivă. Aici e și mai ușor. Indicatori mai puțini, libertate mai mare. Zicem ce vrem ca să dea bine la public și facem cum știm. Nu ne doare gura să spunem că facem „teatru mondialˮ la Suceava. Nu va întreba nimeni ce e aia, cum se măsoară, când știm că am devenit mondiali? Noi zicem și, la final, noi bifăm. La ce ne raportăm? Desigur la ceva simplu: numărul de bilete vândute. Pentru că, nu-i așa, asta e valoarea de bază, temelia, fundamentul culturii. Și la evenimentele cu intrare liberă, numărăm și de două ori, și de trei ori, de câte ori vrem noi. Nu ne împiedică nimeni și nimic. Nu e minciună, e marketing. Sună cunoscut?

Până una alta, ce atâta cultură? Avem instituții de cultură? Avem. Scrie pe hârtie. Ce fac instituțiile de cultură? Produc și promovează cultură. Nu-i așa? Ce fel de cultură produc? Frumoasă. Frumusețea stă în ochii privitorului, și doar n-o să ne declarăm urâți și proști cu toții. De invidie s-au rărit profesioniștii care urmăreau evoluția teatrului sucevean, spre exemplu. Dar nu ne trebuie. Nu putem noi să spunem că e frumos? Putem. Știm cuvinte. De atâta frumusețe și cuvinte despre frumusețe, nici n-am observat că ni s-a furat festivalul. Festivalul de teatru.

Festivalul de teatru care a apărut la Suceava încă dinainte să existe teatrul ca instituție, festival pe care teatrul l-a preluat și din Zilele Matei Vișniec l-a transformat firesc în Zilele Teatrului Matei Vișniec, festivalul pe care toată lumea îl aștepta în luna mai, festival care aducea public din toată țara și profesioniști care să ducă vorba în lume despre teatrul sucevean și faptele sale de glorie. Nici o vorbă despre el. A dispărut de pe hartă. Ca și cum n-ar fi existat niciodată. Programul lunii mai nu-l conține, cum nu conține nicio vorbă, ce să mai zicem comunicat către publicul care îl aștepta. Comunicare de înaltă ținută, care denotă profundul respect pentru public și comunitate. Poate că se va face altădată. Da, dar nu în luna mai, luna în care publicul îl avea trecut în agendă, lună în care nu se suprapunea cu alte festivaluri de teatru. S-a furat, s-a pierdut sau s-a vândut festivalul? Sau doar s-a dat la schimb pe o invitație în festivalul de la Piatra Neamț? Nu mai avem festival. Dar ce mare scofală? Tot uit că Teatrul Municipal „Matei Vișniecˮ a declarat stagiunea întreagă un festival. Festivalul Zilele Teatrului Matei Vișniec încurca. În plus ne oferă liber în program, să mergem la Craiova la Festivalul Internațional Shakespeare (21 – 31 mai 2026). Apoi vine iunie. Și în iunie sunt festivaluri în toată țara:  Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, Festivalul Atelier de la Baia Mare, Festivalul Internațional de Teatru NewWave de la Reșița și câte altele.

Arta de a minți nu este artă. Minciuna instituționalizată, impostura costă și pe termen scurt, dar și pe termen mediu și lung. Cât timp alegem să ne mințim frumos, lucrurile se prăbușesc vertiginos, iar tăcerea care rămâne e asurzitoare. R.I.P. Festivalule!

Luana Popa