Kapitalism, rețeta noastră secretă

Joi 11 Iunie, ora 19.00, la Spațiul Cilindru (Aleea Dumbrăvii Nr. 10 Suceava), va fi proiectat documentarul lui Alexandru Solomon din 2010 Kapitalism, rețeta noastră secretă. Documentar propus de Kinedok în catalogul proaspăt lansat acum două săptămâni cu Mr. Nobody against Putin. L-am văzut la momentul apariției, în 2010 și l-am revăzut acum, în 2026 și încă nu găsesc cuvinte să încep.

Cred că aș spune așa: cine a văzut Amintiri din epoca de aur, film despre legende urbane din comunism? Toate funny, chiar dacă majoritatea se termină la poliție. Închisoare pentru trafic cu ouă de găină, pentru reciclat sticle goale, porc gazat și câte altele. Acum, dacă or fi fost adevărate, trist pentru protagoniștii lor reali. Probabil familiile lor le vor fi văzut cu traumă și lacrimi în ochi. Pentru noi însă, cei care ne-am desprins de drama comunistă și o exorcizăm mai bine prin râs, rămân o foarte frumoasă comedie la limita cu documentarul, cu atât mai cringe cu cât știm că nu e tocmai ficțiune. Dacă noi nu știm să facem haz de necaz ca să ne mai amorțim exasperarea, atunci cine? Ce vreau să spun este că, din niște situații absurde create de realitatea cotidiană comunistă, s-a născut comedie de calitate. Și că, în ciuda gravității absurdului care a inspirat filmul, creierul meu, cel puțin, a rămas din traumele sugerate de acel film cu amintirea unei comedii bune.

Cam așa și cu Kapitalism, rețeta noastră secretă. Este funny. Și nici nu merge nimeni la închisoare, deci un plus.  „Documentarul descrie parcursul nostru de la comunism la o economie originală de piață”, prin interviuri cu cei mai proeminenți exponenți ai succesului financiar postrevoluționar. Într-o galerie gen „am întâlnit și români fericiți” Dan Voiculescu, Ioan Nicolae, George Copos, George Pădure, Dan Diaconescu, Dinu Patriciu sau George Becali povestesc despre succesul lor în afaceri. Un documentar poate necesar de prezentat în școlile de economie românești, la istorie economică. Spun românești, pentru că nu ar avea nici relevanță, nici aplicabilitate în afara țării noastre. Excepționalismul românesc lovește din nou.

Premisa documentarului este ce ar gândi Ceaușescu, dacă s-ar întoarce să vadă cum arată societatea românească după comunism. Ce ar recunoaște din ce ar găsi? Apoi protagoniștii unora dintre cele mai vizibile povești de succes financiar ale României povestesc despre munca și inteligența lor, despre cum au făcut primul milion, despre parcursul și viziunea lor, despre determinarea de a răzbi într-o economie haotică, nefuncțională și nepregătită pentru a recompensa valoarea managerială cu justa valoare financiară. Fiecare poveste o pildă în sine, fiecare o rețetă de poțiune magică pentru succes, majoritatea irepetabile. Totul tratat ușor, pe înțelesul tuturor, fără cuvinte pretențioase, precum un manual despre succes în afaceri scris de oameni simpli pentru oameni simpli.

Nu e nimic de înțeles ce nu veți înțelege și tocmai de aceea recomand să nu îndrăzniți să pierdeți o lecție de nepierdut. Spuneam că acest documentar, deși neprofesionalizat, ar trebui proiectat în școlile economice, deci în mediu academic profesionalizat, deoarece oferă totuși un material excelent pentru înțelegerea în egală măsură a conceptelor de economie de piață (liberă) și economie controlată și, mai ales, de mediile necesare funcționării acestor concepte, ca și a valorilor și mecanismelor necesare cizelării acestor medii.

Oare România contemporană mai crede în eroi? Subiect la antropologie. Ce valori, ce eroi vă vin în minte? Nu oameni de cultură, nu sportivi. Alții decât Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare. Vii! Ok, haideți să nu o luăm chiar pe mitologie, că nu ieșim din Decebal, Vlad și Ștefan. Știți că Traian era străin! Pe cine admirăm, ce figură vie ar constitui un model de admirat? Vedeți că sunt! Chiar trebuiau atâtea întrebări ajutătoare? De ce ne vine nouă românilor așa greu să admirăm pe cineva? De ce așa o frică să respectăm ceva? De ce așa o frică paralizantă de a nu ne fi înșelată încrederea, admirația fiind cel mai relevant vot de încredere, iar încrederea fiind percepută ca o vulnerabilizare?

Sau, mai amuzant: Andrei Șerban (regizor de teatru), la Intrare liberă, la TVR Cultural, despre spectacolul său Mary Stuart montat la TNB. Spectacolul are distribuție triplă pentru Mary Stuart și Mortimer și dublă pentru Elizabeth, cu două din cele trei actrițe care sunt distribuție și pentru Mary. Ba, mai mult, pentru ca Ralucăi Aprodu și Ofeliei Popii să le fie mai ușor când vin la muncă în ziua reprezentației, ele vor da cu banul pe cine vor juca și pot fi sau Mary Stuart sau Elizabeth. Adică află atunci, înainte de spectacol, când se dă cu banul și, dacă Elizabeth intră abia în actul doi, Mary Stuart intră direct în scenă. Metoda pe care cel puțin Raluca Aprodu a găsit-o este să vină pregătită să joace Marry Stuart. De ce? Pentru că, spune echipa, ei dau pe bune cu banul. Lucru care, se jură și Andrei Șerban, este adevărat, chiar dacă sunt voci care se întreabă dacă e chiar așa. Asimilați informațiile de mai sus și gândiți-vă: voi îi credeți că dau cu banul și nu aranjează cine joacă ce acum și cine data viitoare? Gândiți-vă serios: îi credeți? Pe marketing e beton să ai trei regine, din care două joacă ambele regine din spectacol, în funcție de ce zic sorții. Nu numai că instigi publicul să vină, dar îl instigi să vină de mai multe ori. Dar, pentru echipă, de ce stress-ul? Să nu știi ce joci, să ai în tine două personaje și să fii stresată pe care îl exorcizezi într-o clipă, cât să te costumezi și să intri ca cealaltă? La urma urmei însăși noțiunea de culise nu din teatru vine? Nu ar fi mai simplu să spună că fac, dar să se aranjeze colegele între ele cum le convine?

Și, ajunși în punctul ăsta, serios, cum să-ți treacă prin cap că echipa minte? De ce să mintă? Au o super găselniță, exotică și eficientă atât ca marketing cât și artistic. Dau cu banul să vadă cine joacă ce seara asta. Astăzi Raluca Aprodu este Marry sau Elizabeth? Ce și cum schimbă faptul că nici ea nu știe încă? Nu-i așa că e intrigant?

Oare dacă începeam așa argumentul vă trecea prin cap ipoteza că ar putea minți și că nu dau pe bune cu banul? Eu personal, până să văd emisiunea aceea, am crezut. Cred și acum, dar ce încerc să spun este că nici nu mi-a trecut prin cap că ar putea fi neadevărat că dau cu banul și mi s-a părut uimitor că ar putea să-ți treacă prin minte ipoteza asta, dacă nu lucrezi în justiție sau servicii secrete. De ce ar minți cineva la teatru? Acum că am pus întrebarea realizez și eu cât e de inteligentă.

Revăzând Kapitalism, rețeta noastră secretă mi-a venit în minte dilema Mary Stuart. Să îi spunem astfel. Și îmi explic și sentimentul amar de haz de necaz. Nu că râsul se transformă în plâns, că nu e tragic. Sau e, dar, când vorbim de țară, responsabilitatea se disipează până ieșim cu totul din ea și arătăm cu degetul la alții. Nu că e despre bani, ca întotdeauna, deoarece nu e ca și cum pentru cetățeanul normal banii mari sunt altceva decât subiect de film și de bancuri. Abia banii mulți sunt mitologie la noi. Pentru mine nici măcar nu e despre bani. Ci despre încredere. Tot ce ne-au învățat poveștile de succes publice este exact asta, că au fost povești. Spulberând metodic, constant și continuu, capacitatea noastră de a crede în repere și valori.

La 16 ani de la realizare, toate simptomele prezentate în documentar au ajuns la metastază: nivelul deziluziilor care îl pot face pe un cetățean român să se îndoiască că cei de la teatru dau cu banul să vadă ce joacă, în loc să-și aranjeze ce joacă. Ei bine, aceasta, dragi studenți, nu este definiția antreprenoriatului, ci a corupției.

Dinel Dumitru Teodorescu