Am fost la Fjord
Scriu aceste rânduri pentru cei care l-au văzut, dar în același timp și pentru cei care nu au prins bilet. Citeam în sală înainte să înceapă filmul o postare de pe reddit despre acesta, care întreba dacă poate fi luat în considerare ca puternic candidat la cel mai bun film la premiile Oscar, având în vedere că portretizează pe homofobi, persoane religioase, părinți care își bat copiii ca pe victime, iar pe progresiști ca pe bigoți woke. În titlul postării filmul e numit pro conservator.* Printre comentarii la postare apare de mai multe ori și întrebarea: Ai văzut filmul?
Iar comentariul de top sună cam așa: „Dintre toți oamenii, Cristian Mungiu NU este persoana căreia ai vrea să-i arunci acuzații de dreapta.” Comentariu cu care am rezonat în acel moment foarte mult, deoarece mi-am amintit că el e regizorul care a făcut 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile. Și apoi bineînțeles mi-am amintit cum chiar Mungiu, în 2007, la Cannes, spunea că filmul nu e despre avort sau comunism. Și, mai exact, că folosește tema avortului ca un bun exemplu al influenței pe care propaganda și educația au avut-o asupra noastră, chiar dacă nu ne-am dat seama de asta la momentul respectiv.** Mungiu spunea asta acum aproape 20 de ani și cred că e foarte important să folosim această frază ca și cod de citire a filmului Fjord. Și e o scenă foarte importantă care chiar asta subliniază: cum pe baza problemelor religioase se instrumentalizează conflicte și se folosesc pentru propagandă. Foarte posibil asta se sugerează mult prea subtil. Foarte posibil e inclusă mult prea repede după ce aflăm rezultatul procesului și poate nu apucăm să respirăm și să o asimilăm cum trebuie. Dar această scenă e despre cum aceste probleme sunt instrumentalizate. Ca să fiu sigur că prindeți scena, e cea când Adrian Titieni e în biserică.
În timp ce mă uitam la film, mă gândeam cum nu cunosc bine legile din Norvegia. Cum mi se pare că a căutat foarte mult problemele legislației de acolo și cred că a spart un pic realitatea. M-am gândit și cum chestionează identitatea norvegiană, identitate care în film e prezentată super protectivă și, de fapt, prin asta îmbrățișează capitalismul – mama surogat a copiilor care sunt luați de la familie spunând ceva de genul: până au ajuns la mine nu aveau acces la Youtube. Și am ajuns acasă și am citit articolul Stelei Giurgeanu din Dilema în care detaliază povestea din spate a filmului Fjord:
„Unul dintre aspectele mai puțin cunoscute ale cazului este faptul că opoziția față de Barnevernet nu a venit doar din partea familiei sau a protestatarilor străini. În interiorul Norvegiei s-a format un curent critic puternic. Peste 170 de experți norvegieni, avocați, psihologi și profesori universitari, au semnat o scrisoare deschisă adresată Ministerului Copiilor. Documentul descria Barnevernet drept o instituție disfuncțională, predispusă la erori grave de judecată și incapabilă să gestioneze adecvat situațiile familiale complexe. Semnatarii susțineau că instituția devenise excesiv de orientată spre sancțiune și control, în detrimentul sprijinului acordat familiilor aflate în dificultate. (…)
Cazul familiei Bodnariu a avut un efect indirect major: în anii următori, Norvegia a fost condamnată în repetate rînduri pentru încălcarea Articolului 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează respectarea vieții private și de familie. Printre cele mai importante hotărîri s-a numărat cazul Strand Lobben v. Norway, în care judecătorii europeni au criticat autoritățile pentru că au abandonat prea repede obiectivul reunificării familiale.
Un alt dosar important a fost Abdi Ibrahim v. Norway, unde Curtea a constatat că statul nu a respectat suficient identitatea culturală și religioasă a copilului și a familiei sale. Sub presiunea condamnărilor internaționale și a criticilor interne, Norvegia a fost obligată să își reformeze sistemul de protecție a copilului. Cea mai importantă schimbare a venit odată cu noua Lege a Protecției Copilului, intrată în vigoare în ianuarie 2023.” ***
Acestea fiind citate, încă simt că poate nu e real cum se prezintă în film legislația și aplicarea ei, dar e important să știm cele menționate de Stela Giurgeanu.
Pe la final de film mă gândeam cum persoanele religioase prezentate în film se schimbă și învață. Nu de tot. Nu mult, dar se schimbă. Și, după, mi-am dat seama că se prezintă clar că și fata din familia norvegiană învață ceva nou și bun de la familia religioasă. Ambele familii se schimbă în baza faptului că interacționează una cu cealaltă. Sunt și familii vecine. Nu o citesc neapărat că pe partea ideologică învață ceva, ci pur pe cea de interacțiune umană. Și acum mă gândesc din nou cum poate ne construim comunitățile mult prea mult prin excludere și pe baza ideologiilor politice. Și din nou mă gândesc cum în liceu ascultam muzică cu tentă legionară, dar am avut ocazia să fiu primit și de altă comunități ca să nu mă radicalizez.
În timp ce mă uitam la film mă gândeam la întrebările pe care mi le pune. Sunt de acord cu predarea identității de gen, dar a manifestării credințelor religioase în școli nu? Întrebarea aceasta e pusă chiar de actori în film. Personajele nu ne dau un răspuns. Nici filmul. Am simțit și că sunt întrebat ce e mai rău: să dau o palmă peste fund copilului meu din când în când sau să nu simtă căldura familiei? Aici nu mă refer la ideea că se transmite dragoste printr-o palmă, ci mai degrabă ce e mai grav: sa dai o palmă la fund din când în când sau să fii steril cu copiii? Și aș mai propune o întrebare inspirată de James Bridle: dacă punem lumea în cutiuțe, ajută că nu mai vedem ce e în afara lor?
În toată dezbaterea dacă filmul e conservator, cred că Radu Toderici, în cronica lui despre film de pe Liternet, spune ceva foarte important: „Se pot spune multe despre el, dar nu și că e neutru. Pornind de la regulile de procedură nerespectate în cazul familiei Bodnariu, scenariul consemnează graba entuziastă cu care autoritățile norvegiene confiscă copiii și încearcă să-i convingă pe părinți să semneze declarații în care se autoincriminează. Parcă simți mâinile înfometate, întinse melodramatic spre cei mici, ale sistemului. Mungiu însă nu se oprește aici. Personajele care arată cel mai abitir cu degetul înspre cei doi părinți – asistenta socială care se ocupă de plasarea în adopție a copiilor, avocatul acuzării la proces – au o calitate comună: aroganța. Vorbesc în general neutru (legea e lege, n-ai ce face), dar de la o scenă la alta nu se pot abține să nu scape câte o remarcă acid-condescendentă la adresa celor doi Gheorghiu. Încet-încet, se conturează astfel teza primejdioasă a filmului: drumul spre o societate cu valori mai progresiste e larg și primitor pentru toată lumea, dar are sens unic, iar dacă ești prins deplasându-te în direcția opusă meriți tot ceea ce o să ți se întâmple.” ****
Filmul a fost văzut în seara de 13 iunie 2026 de o mare parte din România. Și în comunitățile în care filmul ajunge greu. E foarte posibil ca în seara aceea nici un scaun să nu fi fost liber. Și de asta e importantă medierea culturală. Unii spectatorii se vor simți foarte validați în părerile lor după ce au văzut acest film. Însă filmul nu validează unele păreri, chiar dacă așa pare la o primă impresie. De asta e important să îl vezi: nu ai bani de bilet sau nu vrei să îl susții financiar, atunci piratează-l, dar nu vorbi despre film doar pe baza a ceea ce ai citit pe net și în cronici. Să nu lăsăm ca filmul să fie instrumentalizat. Filmul are nuanțe, viața are nuanțe, etichetele pe care ni le punem sau ni se pun au nuanțe și, din păcate, oricât de absurd o să sune: începem să trăim într-o lume în care până și legile începem să le vedem în nuanțe.
Robert Kocsis
**https://www.festival-cannes.com/en/2007/press-conference-4-months-3-weeks-and-2-days/
