Lulek și Dilek. Dialoguri 12

Dilek: În sfârșit a venit! Concediul. Despre asta vorbim, asta facem, vom face și, cu puțin noroc, unora le va și place. Toată lumea vorbește despre muzee, despre galerii, despre puținele teatre care mai au vreo activitate și marile festivaluri care sunt în desfășurare. Și apoi micile festivaluri și cele ascunse printre munți, cetăți sau prin parcuri. Mai este o săptămână de Festival d’Avignon, la a 80a ediție anul acesta și Les rencontres d’Arles, perla festivalurilor de fotografie, pentru cei care rup sudul Franței pe iulie, cum fac și eu când prind finanțare. Unii se bagă la rezidențe, cîțiva actori tineri la Gala Hop, alții savurăm orașele mari tot mai goale și înjurăm orașele mici tot mai pline. Festivalurile de muzică, foc și (pa)pară vor atrage acasă jumătate din românii plecați pe-afară și vor expulza trei sferturi din cei cărora ni s-a aplecat pe-acasă și mai vrem și duși. Unora le va ieși, altora nu, dar cred că destinația geografică e mai puțin importantă. Toți căutăm de fapt evadarea mentală din ceea ce suntem în mod curent în ceea ce ne dorim să fim, experimentăm, trăim. Nu crezi?

Lulek: Cred, și asta mă îngrijorează, că de la căldură, dezhidratare sau mai știu eu ce, ai început să delirezi. Și e destul de complicat să concepi că ceva care este deja o expresie a delirului unei persoane, – un avatar (cum ar zice ăștia micii), un bufon, aș zice eu (nu al regelui, că n-are mama și nici mumă-ta), dar n-o voi face, ca să nu te simți insultat sau, și mai grav, exaltat, că, ce să vezi, din gura ta conceptuală curg râuri de adevăruri prea puțin digerabile pentru urechile cât se poate de concrete, DE – LI – REA – ZĂ. Acum încep să mă întreb dacă se ia. La cum se împrăștie cuvintele, încep să cred că da. Dar, încercând să mă concentrez și să nu mă las luată de vârtejul ideilor și aruncată în cine știe ce concepte dubioase, voi răspunde atât: Tu, concept delirant ce ești, înțelegi conceptul teoretic de concediu? Înțeleg că nu l-ai văzut aplicat în practică, dar teoria o înțelegi? Păi oamenii se duc în concediu ca să alerge ca niște descreierați din expoziție în expoziție pe căldurile astea? Păi creierul nu e și el în concediu? Cum să proceseze el artă contemporană, spectacole de teatru contemporan și alte bazaconii la fel de contemporane? Creierul, ochii din cap și celelalte organe concrete care formează omul ca ființă umblătoare au nevoie de pauză, de relaxare, de liniște, de frumos. Ceea ce… s-avem pardon, astea nu prea sunt lucruri pe care le găsești prin locurile de le-ai aruncat tu așa în eter. Acolo e cu efort, cu febră musculară la neuron, cu tristețea înțelegerii direcției pe care a luat-o lumea, clima etc. Nu e destinație de concediu. Cât despre evadarea mentală, asta o faci pe plajă sau la piscină. Cu o băutură instagramabilă în mână. Hai, la rigoare, arunci și o carte în fotografie, să umpli spațiul gol, să creezi un contrast, să se mire și să se simtă vinovați unii și alții că ei n-au citit bestsellerul. Nu mai bate câmpii. Nu te mai gândi la Franța, la Avignon, Arles. Oamenii ăia își pun prea multe întrebări. Nu știu să sărbătorească.

Cum să împlinești 80 de ediții și să permiți protestul la scenă deschisă, înainte de spectacol, cum să permiți existența unui eveniment – spectacol pluridisciplinar care să aducă nici mai mult nici mai puțin de 80 de întrebări în fața publicului, amestecate cu muzică, poezie, dans, teatru și prin asta, zic ei, revendică frumusețea îndoielii. Așa se sărbătorește? Oare coșuri cu flori or fi având? O diplomă, ceva?

Dilek: Păi vezi că ești în eroare? Frumusețea îndoielii nu este frumusețe? Caută creierul și restul organelor frumusețe, iată frumusețe! Vrei să vezi bărbați și femei frumoase, nu la teatru mergi? Pe scenă, în public, nu se poate să nu fie! Și Franța ce are? Are râuri, are plaje, are femei și bărbați frumoși, are cam totul instagramabil, are caniculă, are tot ce trebuie. Nu e ca și cum, dacă ai plecat în concediu la piscină e mai puțină caniculă decât dacă vezi și un muzeu. Ba, ridicolul ridicolului, în Franța cel puțin, sunt șanse mai mari să nu suferi de caniculă la muzeu, unde probabil au aer condiționat, decât la cazare, unde sigur nu au. Au și coșuri cu flori, la terasă, unde te duci să bei răcoritoare și să faci fotografiile instagramabile și probabil nu primești diplome, dar nici la noi nu primești diplome în vacanță decât dacă ai dat examene în iunie. De ce să nu fie festivalurile astea destinații de concediu? Dai cu detașare brechtiană când vezi că prea multe întrebări dau cu febră musculară la neuron, mai eșuezi într-o terasă, mai bei un je ne sais quoi și tot așa. Că nu cred că poate cineva sta șapte zile pe marginea unei piscine fără să se preumble să vadă măcar dacă n-o fi o piscină mai tare după colț. Vezi, faci și tu eterna aroganță a managerilor de teatru: tu știi ce vrea publicul fără să-l întrebi! E adevărat că și eu dau sfaturi de concediu fără să știu ce e ăla practic, dar teoretic și conceptual știu, că nu m-am interesat, dar numai despre asta aud. Crezi că, așa delir al unui delirant cum sunt, nu m-am întrebat și eu cum o fi? De aia mă și pregătesc cu idei. Numai bine, când voi fi pregătit și mă voi arunca și eu în primul concediu de vară, să știu unde se poate înota, dacă învăț între timp, printre idei și întrebări! Că rețetele culinare, tradițiile, fotbalul și politica ne ocupă interstițiile fiecărei zile la job. Nu mersul la expoziții sau la teatru este chestia aia de s-o faci tocmai ca să uiți de cotidian și să te relaxezi?

Lulek: Comparația cu managerii de teatru e deplasată. Nu toți managerii de teatru sunt așa… clarvăzători. Apoi, e o tentativă subțire de a băga bățul prin gard și a-mi deturna atenția de la argumentele tale la fel de subțiri. Și ca să n-o mai lungesc, eu nu sunt manager de destinație ca să decid și să construiesc o strategie care să direcționeze lumea către un ceva anume pe care îl intuiesc, citesc în stele sau îl creionez în funcție de interesul meu extrem de propriu și personal. Altfel, tot ce spui tu e:  U – TO – PI – E! Vorbești despre o lume ideală. Da. Ar fi minunat să fie așa: să vezi oameni căutând frumosul dincolo de aparență, frumosul în idee și concept și nu în tufa de trandafiri, ghiveciul cu mușcate sau petunii și filtrele diverselor aplicații. Că frumosul e frumos tocmai pentru că e relativ și divers de la privire la privire și nu stabilit nici de trendurile de pe social media, nici de anuare statistice care încearcă să-l cioplească pe ici pe colo ca să intre într-un tipar tradițional și tradiționalist.

Dar, repet, poate de data asta nu te faci că nu ai citit, asta necesită efort. Tu nu ai experiență practică. Îmi citezi din teorie. E minunată teoria. Practica ne omoară. Că tot îmi arunci în față experiența celor care îți aduc dovezi despre existența de netăgăduit a concediului dincolo de teorie, te întreb: Câți dintre subiecții acestei mici observații ale tale s-au dedat în sfântul lor concediu la astfel de activități (culturale, artistice, conceptuale, analitice)? Câți au fost la o expoziție, chiar și doar pentru beneficiile aerului condiționat? Câți, în concediul lor, s-au aventurat la un spectacol de teatru, muzeu, bibliotecă, librărie? Vreau cifre. Nu povești, nu premise nedocumentate. Nu de alta, dar să le pregătesc măcar o diplomă. Vreau cifre. Și dovezi.

Dilek: Iarăși statistici. Eu nu distrug corola de minuni a lumii! Eu știu că lumea asta despre care vorbesc există și că, de fapt, pe ascuns, toți fură în concediu niște timp de la bere pentru o activitate culturală. Concediul nu e doar un exercițiu de relaxare fizică. Este și căutarea unui alt neuron. Că nu numai noi avem nevoie de companie, ci și ei săracii. Plăcerea intelectuală este mai intensă decât cea estetică. Și, la urma urmei, să fii neuron rupt de muncă, în căutarea nu a unor idealuri, că nu suntem elitiști, ci doar a unui flirt de vară, nu e mai plauzibilă vânătoarea pe lângă amfiteatre decât cea pe lângă stadioane? Numai zic. Luați o salată provensală, că McDonald’s avem și-acasă.