Dar nu ne pricepem noi?

Ce are țara nevoie? Uite o întrebare. Cine știe ? Bineînțeles, toți primarii, indiferent de mărimea localității păstorite, toți consilierii locali și județeni și toți șefii de consilii județene. Țara are nevoie de ce le profită lor, copiilor și apropiaților lor și țara urăște tot ce profită adversarilor, concurenților sau, mai românește, dușmanilor. Pentru că țara, pentru ei, este familie. Dacă veți căuta însă strategiile de țară în orice domeniu, veți vedea că în sferele rarefiate ale înaltelor demnități, sferele mai sus de cei enumerați, nu e chiar foarte clar nici ce vrea, nici ce îi trebuie și nici o schiță despre cum am putea atinge niște deziderate de țară. Și nu pare că ne macină întrebarea asta, la care, repet, doar celor cărora le place să complice lucrurile nu știu să răspundă, scurt, pragmatic și pe persoană fizică.

Dar pun întrebarea din altă perspectivă, nu a celor mai pragmatici dintre noi, edilii, descentralizații și afiliații lor, pe care îi amintesc numai pentru că ei sunt exact contra-argumentul de la care m-am luat: de ce avem nevoie de educație superioară? Adică facultate, pentru cui i s-a urât cu limbajul oficial. Nu avem o întreagă clasă conducătoare care demonstrează cu brio că educația superioară este pierdere de timp în carieră? Sigur, trebuie în acte (pentru unele funcții), dar însăși activitatea de om politic implică să înveți de timpuriu să ai pe hârtie ce faptic nu există. Deci facultatea nu este un impediment, ci căruța care se pune în spatele boului și nu în fața lui.

Și aici e buba – mă întreb serios ce aș face dacă ar trebui să dau acum la facultate. Să luăm și studiu de caz – teatrul. Să zicem că te apucă din senin cu dragoste de teatru, dar nu vrei să practici teatru, pentru a nu distruge, pentru tine însuți, corola de minuni și mistere a acestei arte. Dar vrei să te și ții aproape de ea, să devii un fel de public profesionist. Cumva nu ai ce face decât Teatrologie sau Management cultural (dacă ai astfel de înclinații, mai economice), sau poate Dramaturgie, Scriere creativă? Să scrii ce? Pentru cine? Unde? Și cum se poate trăi din asta?

Acum schimbăm rolul și ești părintele unui copil care vrea să dea la teatru. Actorie, poate pui botul, fiind una dintre cele mai strălucitoare meserii. Dar să te uiți câte sute de absolvenți de actorie termină în fiecare an, câte instituții teatrale există în România și câte joburi în întreaga industrie spectacologică, în măsura în care industria de film există doar la București și nu pentru tineri absolvenți. Regie? Asta e mai pe liber profesionist, nu găsești să te angajezi permanent decât cu pile sau abia când ajungi pe un vârf de carieră. Și, din nou, te uiți la mărimea pieței teatrale. Altfel, ce să zic, e copilul creativ, îi place să fie șef, are întotdeauna dreptate? Nu? Se învață. Iar internetul e mare, găsește surse de inspirație. Învață să fie și diplomat, să deplângă cultura și pe colegii abuzați lăudând în același timp pe managerii sau colegii care îi abuzează. Învață cu ce colegi e bine să fii coleg și cu cine nu. Învață meteorologie și pot prezice mai bine de unde vine următorul contract decât cum le va ieși următorul spectacol. Nu mai rânjiți la ironii, că așa e pe piața liberă. Puțini se pot ridica deasupra regulilor ei. Ori regizorii rar pupă postul călduț de angajat pe perioadă nedeterminată, așa că, gândiți ca părintele unui regizor și vedeți dacă mai ridicați piatra. Coregrafie? Dans? Are sens? Cine știe ce e aia? Până și regizorii văd coregrafii ca pe profesori de sport pentru actori, așa că ce să mai zicem de noi, publicul ? Când ați căutat ultima oară pe un afiș cine semnează coregrafia, în caz că scrie și asta? Iar spectacolele pe mișcare, în miile lor de feluri, de la balet la Pina Bausch, sunt prea ermetice în simbolismul lor chiar și pentru trei sferturi dintre artiști. Coregrafii și dansatorii de vârf vorbesc despre limbaje proprii și despre cum corpul și gestul pot transmite mai mult decât textul, într-o societate care comunică de ani buni prin emoticoane.

 Mereu considerându-se înfrânți de spectacolele bazate pe text, ei încă cred că asta e problema, că sala vrea text. Ce fermecători, săracii! Dacă ar avea intuiție (sau tocmai pentru că o au) ar ști că sala nu vrea text și că tot ei ar avea mai mult succes decât actorii, doar să fie dispuși să facă gesturile care ar binedispune pe toată lumea. Adică să întrupeze bancuri, nu idei. Iarăși, ca părinte, ești pregătit pentru succesul copilului tău, atunci când viceprimarii cu cultura în buzunar știu cel mai bine ce vrea sala? Poate să dai la scenografie? Nu mai bine arhitectură direct, să ai și ștampilă ? Așa, de back-up. Sau poate la Arte, dacă tot nu te interesează partea pragmatică? Nu? Biiiine. Deci știi ce vrei și vrei cu adevărat. Bravo! Măi să fie! Pare că, deși pregătește niște avatari ai unor meserii reale, de vreme ce pentru meseriile pe care le predă nu există piață, totuși învățământul superior vocațional nu e degeaba.

Sau e? Adică ne trebuie? Unii zicem că da, că e pentru cultură. Care cultură? Astăzi la Focșani, unde primarul știe mai bine care e treaba asta cu teatrul (deși teatru de proiect și cămin cultural gazdă sunt, totuși, lucruri diferite), ieri la Suceava, mâine în toată țara. Nu ne trebuie.

Deci, revenind, dacă nu avem cai de potcovit, ne mai trebuie școală de potcovari? Ei bine, atâta timp cât există copii care să pună botul că e mișto să te faci potcovar sau angajați existenți cărora le trebuie diploma de potcovar pentru un spor sau o funcție, mai merge. Că aici, spre deosebire de științe economice, petrol și gaze, IT sau chiar filologie, nu există corporație la care să te angajezi în caz că tata nu e deputat pe viață și are deja un oraș pregătit pentru tine, potrivit pregătirii tale superioare. Aici, fără o pilă să te angajezi la una dintre instituțiile culturale, pardon, potcovare locale, te mănâncă independentul. Adică sărăcia, penuria, cultura supraviețuirii. Și asta dacă există potcovărit independent unde te duci/întorci. Că nu este peste tot, ba chiar nu prea este. Iar Bucureștiul și Clujul sunt tare scumpe. Nu poți câștiga în independent cât să plătești chirie. Doar să rămâi la tine in oraș, să poți sta cu părinții. Cam ca în teatrul independent. Asta dacă există teatru independent – nu privat, cum ne dăscălesc directori de teatru național. Diferența e simplă: teatru privat implică activitate teatrală comercială profitabilă sau autosustenabilă. Poate pe Broadway. Teatru independent implică activitate teatrală pe proiect, pe autofinanțare, mecenat, sponsorizare. Accesarea pe bază de proiect și concurs a unor fonduri publice nu ridică statutul de independent. Nu ești finanțat continuu, pe bază de buget, din fonduri publice, indiferent dacă și ce faci? Felicitări, ești independent. Ori proiecte prinzi când prinzi și te trec luna, nu anul. Astfel că, soluția câștigătoare, pentru care nu ai nevoie de studii superioare: ia-ți încă un job. Pentru care, între noi fie vorba, poate că ar fi bine să faci din prima facultate și nu la a doua. Doar zic.

De ce există învățământ superior și, pentru cei pentru care viața se gândește în afara pragmatismului, învățământ vocațional? Pentru că, principial, România nu este nimic în afara granițelor ei decât numele pe care le-a exportat și pentru că, realist vorbind, încă nu s-a surpat în interiorul granițelor datorită unor nume care se chinuie tare să o proptească. Și, pragmatic, pentru ca unii absolvenți de studii superioare, ideal dintre cei mai buni, să își găsească un job în facultățile pe care le-au absolvit și să potențeze cel puțin de la nivelul lor în sus generațiile care vin. Dar esențial pentru ca, acolo sus, în sferele înalte ale puterii, oameni vizionari consiliați de vârfurile din toate domeniile realizează că înainte de a dezvolta un domeniu social este nevoie de o educație superioară performantă pentru acel domeniu.

De ce superioară? Dacă din niciun alt motiv, măcar pentru a învăța consilierul de mâine să captureze sau plăsmuiască o idee sau un gând, eventual să le poată redacta și în scris, să le predea la timp, susține, argumenta, să le fixeze măcar până trece examenul. Și, dintr-un gând în altul, cine știe unde am putea ajunge? Este de ajuns? Clar nu. Dar uite că sunt exemple că e un bun început întru a forma gândire.

Una peste alta, să ne bucurăm. La cât de mulți absolvenți de școli vocaționale scoate România într-un an, dacă sunt uniți și hotărâți, piața culturală românească va exploda. Așteptăm de la an la an. Cred că ajută și strategia statului român de a închide instituții culturale sau măcar de a le trage pe dreapta în grija unor manageri cuminți și plăcuți stăpânirii: să forțeze erupția asta culturală pe care o așteptăm ca pe nu știu ce. Nu e cunoscut că ce nu te omoară te întărește? Cultura românească, atâta câtă e, ar trebui să fie foarte forțoasă la câtă otravă i se servește zilnic, pe lângă că foarte efervescentă, la câți absolvenți șomeri i se servește anual.

Între timp, așa, ca proiect de țară, ar trebui să ne întrebăm foarte sincer: ce ne face mai mândri? Faptul că Brâncuși s-a născut în România sau că șoferul lui Al Capone era român? Cum, nu știți? Șoferul lui Al Capone era român. Ieronim Budac, la întoarcerea din SUA, a devenit primar în satul său. Deci, mai întreb o dată, la ce facultate ai da anul acesta?

Dinel Dumitru Teodorescu