822 de cuvinte,
aproape o imagine

Lumea nu mai citește. Nu o zic gurile rele și repede defăimătoare și distrugătoare de poleială semidoctă. O zic statisticile. S-au și scumpit cărțile, așa că nici nu mai are sens. De unde buget și pentru cărți? Plus că trăim într-o altă lume. Cea a cuvintelor a apus. Trăim în lumea imaginii. Imagine care, nu-i așa? – spuneți în cor, cu voce tare, ca la școală – face cât 1000 de cuvinte! Și atunci să ne bucurăm, suntem înconjurați de atâtea imagini cât nu știm cuvinte. Suntem cu atât mai câștigați. Și mai eficienți. Dacă vi s-ar cere să scrieți, pe o temă dată, o compunere/ eseu / poveste/ reclamă de 1000 de cuvinte ar fi nasol. Ar fi cu of și vai, mai ceva ca la școală, unde măcar aveai antrenamentul. Nu, voi aluneca în discuția cum că AI-ul scrie 1000 de cuvinte în câteva secunde. Nici cum am avea 1000 de texte la fel. Nici că, dacă plătești, dacă știi cum să ceri… Nu despre asta e vorba. Ne întoarcem la discuția cu eficiența. Ar dura mult să scriem 1000 de cuvinte. Ar fi greu, enervant și ne-ar mai bântui și întrebarea: Bine, eu le-am scris, dar cine le citește? Așa că ne întoarcem la imagine. O imagine pe o temă dată, e mai simplu nu? Așa comunicăm. Cu imagini. De tot felul. E eficient, e de impact. Nu? Da, dar… cu o condiție. Să fie bune. Imaginile. Dacă nu sunt bune, s-a dus pe pustia neagră comunicarea. Și uite așa, după o introducere de 250 de cuvinte, ajung și la ce mă doare.

România. Identitate vizuală? Ce glumă bună. Asta e de fâlfâit la dorințe/deziderate/planuri exprimate public (pentru instituții) și de invidiat pe afară (pentru public). Comunicarea prin imagine a instituțiilor culturale. Cum comunică ele cu publicul? Prin afișe și postări pe rețele sociale. Sunt bune? Afișele? Vă vine vreunul în minte? Știți cine le-a aruncat în văzul lumii? Și nu întreb dacă știți a cui minte sau mână l-a creat. Întreb dacă știți care e instituția unde stă să se întâmple ce se anunță prin afiș. Vi s-a întâmplat să vă uitați la un afiș, în România, și să recunoașteți, indiferent de ce informație oferă, doar din imagine, instituția mamă? Dar sincer. Fără să vă uitați la sigle, logo-uri.

Am simțit nevoia să caut în dicționar definiția cuvântului afiș. Pentru că (e posibil să fie doar în capul meu) cuvântul afiș, în română, e contaminat de proasta lui punere în practică și cumva, deși sinonim, cuvântul poster parcă încă aduce cu el ideea de artă. Dicționarul nu mi-a dat dreptate.

AFIȘ, afișe, s. n. Înștiințare, de obicei imprimată, expusă public, prin care se anunță ceva, prin care se dau informații în legătură cu viața politică și culturală; afipt. ♦ Gen de artă grafică cu funcție mobilizatoare, de informare, de reclamă, de instructaj etc. – Din fr. affiche.

POSTER, postere, s. n. 1. Mod de prezentare a unei comunicări sub formă de afișe în cadrul sesiunilor, al congreselor științifice etc. 2. Afiș decorativ, reclamă reprezentând diverse imagini. – Din engl. poster.

Așa că voi reabilita cuvântul afiș în universul meu interior, indiferent de ororile în care se manifestă el (fizic sau virtual) în spațiul românesc.

Afișul are o istorie lungă și o evoluție interesantă. De la afișul artistic a lui Cheret, Toulouse-Lautrec, Mucha, Capiello, la afișul de propagandă și campaniile de stângere de fonduri, de recrutare, de la campanii de publicitate care înlocuiau ilustrația cu design grafic, apoi cu fotografia, la sarcasmul tăios și ironia nemiloasă a afișului polonez, vedem că importanța lui în viața urbei nu a fost niciodată minimală. Vedem că s-a adaptat timpurilor pe care le-a traversat. Că evoluția tehnologică l-a făcut accesibil și versatil.

Polonia a dezvoltat o școală. De gândire, de creație. În România afișul a rămas doar un instrument de informare, un instrument vechi, prăfuit, golit de conținut și utilizat prost. Afișele cu care instituțiile culturale își promovează evenimentele, dar mai ales instituțiile publice de spectacole (teatrele, filarmonicile, operele și ansamblurile artistice) sunt o imagine clară a stării și a păsării de cultură: lipsă de viziune, de conținut, de respect pentru propriul produs cultural și lipsă de respect pentru public. Dacă ne uităm la imaginea culturii în România ne lovește kitsch-ul eclectic al lui merge și-așa, tot prostul face afiș cu AI, numai eu nu?, medalioane cu portrete – cap de afiș, și zgomotul asurzitor al nepăsării.

Cultura își dă duhul, cultură vizuală ce ne trebuie?

Dacă o persoană care știe să citească și să scrie, dar nu înțelege ce citește sau scrie se cheamă analfabet funcțional, cum se numește o persoană care nu înțelege ce vede? Dar cea care fabrică monstruasele mediocrități pe post de afiș? Cea care aprobă ieșirea lor în lume?

Acuși se termină vara, vacanțele și se întorc culturiștii la munca în cultură la stat. Fiți cu ochii pe afișe! Să mă anunțați și pe mine în ce an vom ajunge în anul 2026. Cultural vorbind.

Luana Popa