
Între ghemurile uriașe de oameni, SOL(E)itudinea este încă aici
În lumea Deei Loher, oamenii se întâlnesc mai degrabă din întâmplare decât din necesitate și, deși se caută în profunzimile celorlalți, se iubesc stângaci sau din interes, se rănesc fără să vrea sau devin proprii lor dușmani, de cele mai multe ori dispar înainte să apuce să dezvăluie motivul pentru care au început căutarea inițială. Doamna Yamamoto este încă aici, spectacolul regizat de Radu Afrim la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova, pe textul Deei Loher și în traducerea lui Victor Scoradeț, transformă această umanitate pierdută într-un spectacol-mozaic, în care poveștile se ating fugitiv, iar viețile personajelor continuă să se influențeze unele pe celelalte chiar și după ce întâlnirea ia sfârșit. În structura fragmentară a textului nu există un centru dramatic propriu-zis, ci o succesiune de existențe fragile, legate printr-o nevoie comună, subconștientă, de apropiere.
În lumea acestor lunatici bântuie o epidemie stranie în care oamenii se lipesc unii de alții ca niște microorganisme, se încâlcesc în ghemuri uriașe de trupuri și nasc o lume posibilă în condiții aparent imposibile. Contaminarea reciprocă e susținută vizual de scenografia lui Cosmin Florea, care construiește pe scenă un univers acvatic dominat de imaginea piscinei, acest spațiu al întâlnirilor întâmplătoare în care corpurile sunt expuse convențional. Apa devine un teritoriu ambiguu, al vieții și al dispariției deopotrivă, în timp ce peștii, pescarii și celelalte apariții insolite populează o lume în care absurdul se instalează cu naturalețe. Afrim își desfășoară aici întregul arsenal estetic prin serenade și reggaeton spaniol repetate obsesiv atât live, cât și pe bandă, o coregrafie mecanică și comică semnată de Flavia Giurgiu și executată semi-stângaci de trupa craioveană, imaginile de o frumusețe stranie și schimbările bruște de registru în jocul actorilor. Dincolo de această exuberanță, inițial fertilă, efectul începe să se consume prin repetiția acelorași stimuli. Afrim își citează insistent propriul vocabular scenic, până când imaginile construite la limita kitschului nu mai produc neapărat sens. Simptomatica și nevoia de a dinamiza scenele de grup printr-o agitație excesivă, o animalizare nenecesară de cele mai multe ori, susținute totuși de o distribuție foarte bine alcătuită, anulează impactul real al mesajului. Chiar și într-un univers al exceselor și al hedonismului estetic, grotescul încetează să mai tulbure atunci când nu este susținut de o necesitate dramaturgică, devenind astfel o simplă demonstrație de inventivitate și aplomb.
Din acest motiv, momentele în care spectacolul își găsește măsura devin cu atât mai valoroase. Raluca Păun, în rolul lui Sole Yamamoto, și Mircea Mogoșeanu, în cel al lui Michi Manolache și al Omului-animal, propun, de departe, cele mai complexe construcții actoricești ale montării. Ambii reușesc să păstreze o viață interioară recognoscibilă dincolo de excentricitățile personajelor și să ofere consistență unor personaje care ar fi putut aluneca în apariții episodice. Într-adevăr, întreaga distribuție (cu mici excepții) conturează niște personaje de un bizar multilateral, consecință a felului dezorientat și hiperstimulat în care își locuiesc lumea. Raportul dintre Nino, interpretat de Vlad Udrescu și Erik, personajul lui Claudiu Mihail, surprinde oboseala unei relații în care apropierea nu mai garantează intimitate sau afect. Ruptura dintre cei doi deschide o fisură în cotidian și cheamă înăuntru gheișe, door-to-door salesmeni și masculi alfa de mâna a doua care coabitează în acest acvariu sentimental. Se întrevede o lume febrilă și plină de ticuri nervoase în fauna creată de Afrim cu multă ambiție și generozitate plastică, dar și cu excese care se rostogolesc împotriva sensului de multe ori.
Spectacolul capătă o profunzime abia spre final, când moartea încetează să mai fie doar pretextul unor situații absurde și devine o prezență care reorganizează retrospectiv păienjenișul emoțional al personajelor. Povestea destinului doamnei Yamamoto, trimisă din Japonia în Europa de către familie pentru a se căsători cu un bărbat care a ales-o mireasă din greșeală, trimiterile la Yasunari Kawabata și a lui țară înzăpezită, povețele japoneze despre suflet și tot ce mai cuprinde o seară în care personajele centrale fac sushi și beau sake pentru a cunoaște câte puțin din tainele acestei femei misterioase – totul concentrează cu o ironie amară felul în care oamenii continuă să caute valoare, sens, posesiune, dorință și apartenență chiar și în ultima fărâmă rămasă dintr-o viață străină de a lor. Abia în această scenă reușește umorul dezarmant al Deei Loher să recupereze acea cruzime discretă și melancolie specifică. Dialogul dintre cele două femei văzduhiste și cinice până în măduva oaselor despre discernământ și suflet din piscina devenită un soi de purgatoriu acvatic devine o meditație profundă asupra morții și a supraviețuirii. Iar după ce Nino părăsește apartamentul împărțit cu Erik după moartea doamnei Yamamoto pentru a se muta în casa ei și pentru a deschide un restaurant, absența femeii devine noul apanaj al solitudinii. Nici acest refugiu nu scapă violenței lumii exterioare în care politicul irumpe în fiecare bestiar al singurătăților, iar intoleranța capătă chipul unei execuții publice. Deasupra tuturor, peștii suspendați și atârnați de perfuzii compun exact ecosistemul întreținut artificial, viața autogenerată de care vorbește Erik la începutul spectacolului.
Doamna Yamamoto este încă aici rămâne un spectacol cu o imaginație vizuală remarcabilă, dar inegal în capacitatea de a transforma această intuiție regizorală într-un spectacol coerent (a nu se confunda cu unitar, care nu e de dorit în postdramatic). Când își ascultă personajele, Afrim construiește momente de o sensibilitate rară; când insistă să le supraliciteze excentricitatea, riscă să le reducă la accesorii ale propriului univers estetic. Iar întrebarea care persistă la final e despre cât de necesare sunt artificiile pe un teren oricum dinamitat de propria-i scriitură. O ultimă mențiune despre a șasea întâlnire a lui Radu Afrim cu trupa naționalului din Craiova ține de afișul spectacolului, în care doamna Yamamoto întruchipează un japonism modern, cu un kimono și un evantai parcă desprinse din stampele ukiyo-e, dar cu capul unui crap koi, într-un peisaj suspendat între țărm și munte, între geografia reală a Japoniei și o lume plutitoare, dezmierdată în flori de sakura. O întreagă estetică a efemerului se strecoară în această imagine, o existență umană care, asemenea florilor de cireș, nu e mai mult decât o scurtă înflorire între două lungi anotimpuri ale înstrăinării, o clipă de exaltare care se stinge aproape la fel de rapid cum prinde viață.
Amalia Tănase
Teatrul Național „Marin Sorescu” Craiova – Doamna Yamamoto este încă aici de Dea Loher. Traducerea: Victor Scoradeț. Regia și universul sonor: Radu Afrim. Scenografia: Cosmin Florea. Coregrafia: Flavia Giurgiu. Asistent regie: Mircea Mogoșeanu. Distribuția: Vlad Udrescu, Claudiu Mihail, Raluca Păun, Romanița Ionescu, Ramona Drăgulescu, Cătălin-Mihai Miculeasa, Mircea Mogoșeanu, Cătălin Vieru, Gabriela Baciu, Geni Macsim, Roxana Mutu, Sorin Gruia, Răzvan Zamfir, Darius Feraru, Rami Sebastian Abo Uyounsoud, Alexia Petec, Vladimir Politic. Data premierei: 9 octombrie 2026.





