Lulek şi Dilek #8

Dilek: Haide dragă Lulek. Știu că e duminică, știu că ești obosită, dar mâine muncești și nu putem lăsa universul fără esențialul nostru aport de comentarii. Am fost tentat să spun avizate, dar mi-am amintit iarăși că nu e cazul. Astfel că îmi voi scoate sindromul impostorului de la naftalină, măcar așa, cât să se simtă mirosul și-l voi scutura bine pe la nasul concetățenilor. Tot orașul e obosit după festivalul Zilele Teatrului Matei Vișniec Suceava, astfel că propun o discuție lejeră despre unele, despre altele, cât mai relaxat și irelevant. Ca noi. Dar, îmi zic, dacă ne frecăm puțin de niște neologisme și epitete, poate se ia niște parfum elitist pe noi și dăm bine. O chestiune care mă bulversează, ești de acord că pentru a vedea pădurea trebuie să ai studii de silvicultură?

Lulek: E duminică, Dilek. Căldură mare, moncher. Şi tu vrei să pornesc „reactorul”. Treaba ta! Ştii că asta poate fi periculos, dar… ce-ţi mai place cu băţul prin gard. Încep prin a te corecta, că asta îmi iese cel mai bine. Festivalul Internaţional Zilele Teatrului „Matei Vişniec”. Şi, ca să evităm orice confuzie, ediţia cu numărul 9 (nouă). Acum că ţi-am pus punctul pe I de la internaţional, pot să mă las pradă provocării pe care mi-ai lansat-o. Dar, înainte de a răspunde la întrebare, mai fac un ocol. Dacă tu îţi ţii sindromul impostorului la naftalină, eu mi-l flutur prin lume cu mândrie şi are mereu miros de proaspăt. Aş fi vrut să zic de pădure, dar la pădure nu l-am scos de mult. Şi uite cum, zglobiu, sărind printre cuvinte şi întârziind răspunsul ca să ţin cititorii cu sufletul la gură, ajung şi la întrebarea ta. Întrebare insidioasă şi plină de spini, cum îmi place mie. Generalizările astea nu ne şad bine. Că eu am nevoie de particular, de izolarea subiectului pentru a-l putea dezghioca până la miez şi, după ce mă rătăcesc printre detalii în plin proces, să mă întorc din nou şi din nou să chestionez ipotezele. Şi încep prin a mă întreba ce înseamnă a vedea pădurea. A o bifa pe hartă ca obiectivele turistice de mare interes? Eventual cu un selfie, ca să te creadă lumea că ai fost şi ai văzut şi tu pădurea? A o vedea în esenţa ei? Are pădurea o esenţă? Şi oare numai una? Ce este pădurea? E o sumă de copaci? Uscăturile fac parte din pădure sau din ex pădure? Dacă nu intri în pădure şi nu o baţi la picior, pas cu pas, se cheamă că o vezi? Şi când spui a vedea, te gândeşti doar la ochii personali? Sau poţi s-o vezi şi cu mâinile, şi cu nările, şi cu urechile? Şi cu neuronii care scotocesc prin spatele capului câte o experienţă similară, câte o amintire, sau câte o prostie care n-are nici o legătură cu pădurea? Dacă te-ai oprit la marginea ei şi ai aruncat cu privirea de la stânga la dreapta şi de jos în sus, se cheamă că ai văzut-o? Sau ai văzut doar varianta de afiş la reducere, doi în unu, ieftin şi bun, etc. Ca să n-o mai lungesc, studiile de silvicultură sunt bune, desigur, mai ales dacă vrei să dezvolţi pădurea, s-o creşti, s-o cureţi, s-o îngrijeşti, s-o aperi de dăunători, să-i permiţi să dezvolte noi şi noi specii. Dar ca să vezi în general, îţi trebuie alt fel de studii.

Te apuci de silvicultură? Că mi-ar plăcea şi mie o pădure de bambuşi, una de mesteceni şi una ginkgo biloba. Şi nu ştiu cu cine să vorbesc despre asta.

Dilek: Ar mai fi cu cine. Dar astea sunt gusturi cam altfel, iar noi nu amestecăm, ca să nu ne dea dureri de cap. Ne place să ținem lucrurile simple, să priceapă toată lumea. Plus că pădurile astea cresc toate din soluri diferite, iar noi, dacă e să ne lăudăm cu ceva, ne putem lăuda cu silința pe care ne-o dăm să ținem solul omogen, curat, necontaminat cu idei prea … Mai bine nu punem întrebări, pentru că nu e frumos să chestionezi. Este supărător și așa pierzi prieteni și strici comunitate. Pe secetă poți ține, ca toată lumea, o prelegere despre nuanțele picăturii sau sublimarea sincretică a texturii umidității. Asta dacă nu invocăm că fără școală de meteorologie nu ai dreptul să sesizezi diferența dintre ploaie și scuipat. Oare când se va deșertifica Bărăganul cine va fi tras la răspundere? Pe cât pariu că tot ăia care țipau, pe motiv că au pocit? Dar până să ne plângem de vreme, ca tot consumatorul de cultură, am o altă pistă pe care aș vrea să ne odihnim, că aceasta este prea dogorâtoare. Ție îți place spectacolul lectură?

Lulek: Ştii tu nişte tactici de zăpăcit interlocutorul că mă şi mir că pot să-ţi ţin piept. O să sar peste plasticitatea imaginilor pe care le-ai plantat în retina mea degrabă căutătoare de pădure şi o să mă aşez în fotoliul de spectator. Întâi şi-ntâi îmi place lectura. Îmi place să mă bălăcesc în cuvinte, în imagini, în vieţile altora (imaginate sau reale) aşternute pe hârtie. Îmi place să-i privesc aşa dintre paginile cărţilor şi să-i judec, şi să-i înţeleg, şi să-i iert (că sunt şi generoasă), să-i bârfesc pe la alţii, poate poate ne lărgim cercul de cunoştinţe comune (fie ele şi imaginare). Apoi îmi place să mi se citească. Pentru că mă simt alintată, recunosc. Dar mai ales pentru că atunci personajele alea capătă alte voci, alte nuanţe, alte profunzimi. Aşa că sunt tentată să zic că ador spectacolele lectură, şi că ştiu nişte oameni care ştiu să facă artă din spectacolul lectură. Dar, pentru că întotdeauna există şi un dar, e nevoie de niscaiva condiţii de îndeplinit. Să ştii să citeşti. Să înţelegi ce citeşti. Să ai respect pentru text. Să nu te pui pe tine înaintea textului, etc. Dacă n-aş fi avut şi experienţe nasoale (ca să mă exprim academic) nu mi-aş fi putut imagina scenariul în care să nu-mi placă spectacolul lectură. O să-mi formulez răspunsul aşa: iubesc ideea de spectacol lectură, ador spectacolele lectură bune, deştepte, creative şi provocatoare şi le detest pe cele proaste, care vor doar să-mi fure ochii, să mă păcălească şi care nu-mi oferă nimic. Dar care e legătura între pădure, studiile de silvicultură, textura scuipatului şi spectacolul lectură? Prin ce labirint abscons, ancestral, ambiguu şi biunivoc vrei a mă conduce?

Dilek: Prin nici unul. Simțeam că iar ajungem să vorbim de verigile slabe și dușmănoase și m-am îndepărtat voit și laș de subiect. Și m-am adăpostit într-o zonă dragă, precum ziceai și tu. Dar nu despre zonele de confort discutăm noi aici. Ci despre asumare. Asumarea unui viitor măreț și a unui trecut încă mai măreț, asumarea Sucevei – hub cultural, orașul care cheltuie mai mulți bani pentru tăierea copacilor decât pentru manifestări culturale. Căci despre zone de confort, la începutul unui iunie anunțat printre cele mai fierbinți din istorie, să vedem unde le veți găsi. Probabil doar mental să încercați a vă adăposti de al doilea brand, Suceava – oraș prealuminat. Dar și acolo, trebuie ales cu grijă. Că nu știi la ce colț de stradă te prinde câte un discurs cultural, te buzunărește de orice fir de logică mai aveai în cap, ți-l smulge în timp ce tu stai paralizat cu un neologism la beregată și apoi te felicită pentru cooperare. Și cu neuronii amestecați la fel de rău ca după un dialog între Lulek și Dilek, te duci năucit neștiind dacă ești mai deștept sau foarte prost după o experiență de asta. Poți căuta pe net, cineva sigur îți va explica cât de bine a fost, ce succes răsunător, ce trăire formatoare. Totul e să nu te descurajezi. Insistă. Du-te la un spectacol lectură, citește o poezie pe pagina patru a Insertului Cultural. Ascultă puțin: bețișoarele parfumate cea mai bună formă a focului. le găsești oriunde sunt ieftine (Antonia Mihăilescu). Nu-i așa că e frumos? Că spune și ce cred că spun eu și ce crezi că înțelegi tu? Între discursuri amestecate, iată cum sincretismul frustrărilor ne aduce împreună.