iconițe, cruciulițe & baloane de săpun

,,Dacă nu vorbim despre ceva, acel ceva o să dispară…’’ — asta i-am spus unui membru al familiei mele, după ce s-a supărat că am postat o fotografie de la Bucharest Pride 2025 pe Facebook, iar apoi am început să scriu asta.

Am decis să procesez puțin toate cele întâmplate weekendul trecut, la Bucharest Pride, și să vorbesc deschis și cât se poate de onest despre experiența mea la acest eveniment. Apoi am stat de vorbă cu niște prieteni și prietene de la Cluj-Napoca care au participat la Cluj Pride și am urmărit cu interes (de unde nu știu exact cum a apărut), Moldova Pride. Așa că mi-am zis: OK, despre Bucharest Pride s-a scris cam tot ce era de scris, așa că într-un final mi-a venit ideea să compar cele trei evenimente, care, până la urmă, au același scop (și la care mi-ar fi plăcut să particip în fiecare oraș).

Marșurile Pride sunt, în primul și în primul rând, un protest, o adunare în care oamenii cer drepturi — drepturi la care unii nici nu se gândesc, tocmai pentru că sunt mult prea normalizate, sau pot spune că nu (mai) tânjesc după ele, că nu se (mai) gândesc la ele pentru că au senzația că așa trebuie, așa e normal, idee transmisă din generație în generație, dar ce să vezi, mai suntem oamnei care trebuie să luptăm pentru ele, să ieșim în stradă și să le cerem.

De câțiva ani particip la acest marș pentru curaj(ul) (pe care e necesar să-l aibă o persoană queer în țara noastră sau în Republica Moldova — doar pentru a trăi), iubire (care nu are gen, care nu are limite, pe care o tot aducem în discuție și, de multe ori, pare că nu o înțelegem) și vizibilitate (pentru că existăm, chiar dacă, în ciuda faptului că comunitatea e bombardată mereu cu ură, dispreț și comentarii inutile, sau e folosită drept pion în campanii electorale, existăm; suntem peste tot — în mediul rural, în orașele mici, în orașele mari, lucrători în sănătate, artă, corporaţii, ferme sau supermarketuri).

Scriu acest articol cu teamă și cu grija de a-mi alege cuvintele cele mai potrivite. Sunt persoană queer, actor, performer și poet, iar în arta și poezia mea abordez frecvent subiectul comunităţii LGBTQ+ și al drepturilor pe care le revendică.

Îmi aduc aminte de primul Pride la care am participat. Eram împreună cu câteva colege de facultate și cu teama la purtător. Îmi era teamă să nu apară vreo cameră de filmat, să nu cumva să vină vreo jurnalistă sau vreun jurnalist spre mine, să-mi ia un interviu; mai ales de la televiziunile la care se uitau rudele mele acasă — să nu apar, să nu le dau motive să întrebe mai multe, să nu le dau motive să vorbească între ei despre acțiunile mele.

Suntem șocați de persoanele care stau pe margine, care nu participă, dar care țin icoane deasupra capului, cu speranța că acțiunile lor o să facă minuni — poate, poate o să ne „treacă” (ce?). Culmea e că, în acel an, aveam și eu o iconiță primită de la bunica, pe care o țineam în portofel. Nu am scos-o de acolo, nu voiam să dau motive cuiva să spună o vorbă de-asta, tipic românească: „iei numele Domnului în deșert!”. Ce deșert? Ai fost vreodată în deșert?

De atunci au trecut șapte ani. Iconița e tot în portofel, nu mă deranjează să o port cu mine — e un cadou de la cineva pe care o admir și o iubesc. Numai că, ce mă sperie, e că generațiile de oameni care ridică cruci și icoane s-au schimbat. Anul acesta, pe Calea Victoriei, de la ferestrele unui apartament, am văzut doi bărbați care păreau mai tineri decât mine, care fumau și care țineau o cruce îndreptată spre participanţii de la marș. Instantaneu, asta mi-a creat o stare de disconfort, de lehamite, de confuzie — că anii trec, dar oamenii (încă) nu înțeleg despre ce e vorba, despre ce încercăm să facem. E simplu: iubirea naște iubire; ura nu poate naște iubire.

Anul acesta, la București, au fost aproximativ sau poate chiar peste 30.000 de oameni la Pride. Eu am participat împreună cu un cuplu gay, o prietenă de-ale lor — heterosexuală, aliată și susținătoare — și cu un prieten de-al meu (la fel, heterosexual, susținător și aliat), George Roșu, care a reușit să facă toată această experiență mai plăcută, mai fericită.

Mi-a povestit că și-a început ziua cu o excursie la Jumbo, de unde a achiziționat niște pistoale de jucărie. Dar nu cu gloanțe, nu cu bile, nu care rănesc, ci cu baloane de săpun. Pistoalele acestea nu doar că au împrăștiat balonașe, dar au reușit să pună zâmbete pe fețele multora dintre participanți și participante.

Ne-am dat întâlnire în Piața Victoriei cu o oră înainte să înceapă marșul și am urmărit împreună ce se (mai) întâmplă. Am observat oameni care se „infiltrau” printre participanți și participante, care făceau live-uri pe TikTok, care comentau — fie verbal, fie prin priviri aruncate pieziș. Am văzut un tată care îi făcea poze fetiței lui cu steagul României în mână, iar ea nu înțelegea ce o pune părintele să facă. Au fost și bărbați (în general) luați pe sus de jandarmi pentru că încercau să provoace conflicte. Au fost și doamnele cu icoane și rugăciuni (probabil participante mai devreme la Marșul Normalității — organizat la București în aceeași zi; pentru asta, autoritățile primesc premiul „Red Flag-ul Anului”).

Numai că au fost și extrem de mulți susținători. În fiecare an, numărul persoanelor care participă la acest eveniment este în creștere, ceea ce e de apreciat. În societatea românească se schimbă ceva — e adevărat, cu baby steps — dar se schimbă.

A început Pride-ul și lumea a pornit în marș spre Parcul Izvor (loc care a primit numele de PridePark). Eram toți acolo, protestam (și cu riscul de a mă repeta — vreau să reamintesc că acest eveniment, la bază, e un protest). Ceream drepturi. Ne ceream drepturile, poetic vorbind (dar și real vorbind) — pe Calea Vitoriei, iar mai apoi lângă Casa Poporului.

Ne-am întâlnit cu oameni din teatrul românesc, cinematografie, artă vizuală, literatură, influenceri, prieteni de-ai noștri. Nu m-a surprins nicio întâlnire. Din contră — m-au bucurat, m-au făcut să mă simt mai încrezător, mai vocal, mai safe. Mai ales acum, în acest context politico-social care s-a creat nu numai la noi în țară.

De prin noiembrie, anul trecut, am început să am o senzație destul de incertă în ceea ce privește traiul în România — că the party is over (haha – mic moment de marketing), că nu se mai poate mult, că m-am săturat să fiu închis într-o capcană, într-un labirint, într-un cerc vicios, că nu mă mai simt creativ, că nu mai am ce și cu cine. Dar evenimentul Bucharest Pride, organizat de Asociația Accept România, mi-a demonstrat că se poate, că mai băgăm o fisă, că aș mai încerca o dată. Așa că uite-mă, scriind despre experiența mea, care sper să dea curaj, să descuie minți și să te facă să priveşti cu (mai multă) empatie.

La Cluj, lucrurile au stat puțin diferit. N-au fost chiar la fel de mulți oameni, dar n-au fost evenimente neplăcute. Cu 6.000 de persoane participante, Clujul are al doilea cel mai mare Pride de la noi din țară. E foarte faină atmosfera în Cluj. Oamenii chiar nu au exprimat ostilitate. Acestea sunt două mesaje pe care le-am primit de la prieteni din Cluj-Napoca — care mă fac să cred că, în Transilvania, în Ardeal, e un pic mai diferit, un pic mai ca „pe vest”, că oamenii își văd de ale lor și ,,te lasă” să protestezi, să ceri, să trăiești.

Așa e — poate o să spună careva: „da, frate, dar au fost doar 6.000!”. Așa e! Ardelenii (încă) sunt cam rușinoși, dar și ăsta e un proces (vă zic din experiență proprie).

Ok, dacă la Cluj-Napoca nu au fost evenimente neplăcute, Pride-ul s-a încheiat cu petreceri, râsete și prietenii noi, la Moldova Pride lucrurile s-au întâmplat diferit. Aici încă se simte ca un protest (cel puțin din ce văd pe social media și în presă), pentru că autoritățile locale încearcă, prin tot felul de mijloace, să inducă frica, neliniștea, neîncrederea în comunitatea din Republica Moldova.

Numai că, din nou, moldovenii dau un exemplu clar: nu părăsesc strada, nu se lasă intimidați și strigă într-un glas: Libertate! Libertate! Libertate! De puțin timp urmăresc pe Instagram niște asociaţii din Chișinău, influenceri sau activişti, fiind surprins și, în acelaşi timp, extrem de bucuros că luptă cu atâta putere pentru această cauză — fapt pe care l-au făcut și activiștii și activistele de la noi din țară și care e la fel de apreciat și aplaudat.

Mult timp nu am putut s-o fac — să fiu acolo, să lupt, să cer dreptate, să continui ce au făcut alţii înaintea mea, tocmai pentru a ajunge aici.

Mi-era frică, pentru că nu voiam să se afle (acasă), — pentru că, în alte părți, nu conta, pentru că am fost amenințat că o să fiu lăsat pe dinafară, că asta nu se poate accepta, pentru că iubirea are, într-un final, un sfârșit, pentru că nu voiam (eu) să-i pierd.

Mi-am dat seama, însă, că actoria vreau să o fac pe scenă sau în fața camerei de filmat — unde pot juca str8, sirenă, zombie, queer, zeitate, lup sau orice-mi doresc —, nu când merg acasă, nu când mă uit în ochii lor și „trebuie” să-i mint sau să mă mint.

Așa să (ne) fie luna iunie (luna pride) pentru toți: cu mândrie, cu zâmbet, cu căldură, cu empatie — indiferent de sex, de gen, de culoare sau de orientarea sexuală.

iubire,
R

răzvan omotă