împreună, ursa mare & granițe desființate

Îmi dau seama că una dintre cele mai importante acțiuni pe care le trăim în această viață sunt întâlnirile. Dacă în viață sunt importante, în artă, întâlnirile sunt vitale – pot schimba, îmbunătăți sau ajusta traiectorii. Așa s-au simțit zilele atelierelor de actorie, plasticitate corporală, expresivitate, atenție, precizie și ritm, la care am participat. Prin acest articol, mi-ar plăcea să vă fac să simțiți măcar puțin din tot amalgamul de emoții și trăiri prin care am dansat în cadrul unei rezidențe artistice.

Prin luna mai a acestui an, într-un turneu prin satele din județul Bacău, împreună cu cei de la Cultură’n Șură, am primit o întrebare din partea regizorului Victor Olăhuț: „Vara asta mi-am propus să fac un atelier cu doi artiști din Norvegia – Anne-Sophie Erichsen și Tor Arne Ursin –, unde aș vrea să invit actori și actrițe, și m-aș bucura să vii și tu. Cred că te-ai potrivi și ai avea lucruri de învățat de la ei, mai ales că te duci într-o zonă experimentală. Ce zici, vrei să vii?”

Am deschis ochii de parcă pleoapele mele voiau să răspundă ele. Chiar dacă nu știam despre cine și ce este vorba, am acceptat imediat. De când am lucrat pentru prima dată cu Victor, mi-a inspirat o încredere totală. L-am observat de-a lungul timpului & proiectelor, și am văzut că are acest dar rar de a gândi echipe care se coagulează rapid, funcționează organic și au impact. Am notat instant în calendar perioada și am așteptat. Așteptarea a durat cât a durat. Apoi am ajuns într-un loc unde timpul părea că ia o pauză: comuna Beliș, județul Cluj. Acolo nu eram bombardați de știri sau catastrofe care par să se întâmple din 15 în 15 minute. Era un spațiu unde puteai să te concentrezi pe ceea ce îți aduce un plus profesional. Un laborator în care să fii atent la traiectoria ta artistică sau chiar personală.

După un drum lung din București – cu pauzele impuse de Valea Oltului, cu peripețiile de pe Autostrada Transilvania și senzorii aprinși din bordul mașinii – am ajuns la o cabană care, pentru paisprezece artiști, a devenit „acasă”. Aici ne trezeam împreună, mâncam împreună, stăteam la povești și dezbateri până în miez de noapte (tot împreună), dar și lucram, exploram, căutam – sub îndrumarea celor doi artiști norvegieni – în workshopuri împărțite în două sesiuni (între 3–4 ore dimineața și aproape patru ore după-amiaza). Timp de șase zile, acest program a devenit noua noastră rutină la Beliș. Încă din prima zi, Anne a ținut să nu ne dea impresia unei mini-vacanțe. Prin stilul ei extrem de blând și autentic, s-a impus discret, dar clar. Ne-a oferit un rezumat al procesului pe care îl vom parcurge împreună, iar fără să stăm prea mult pe gânduri, ne-am apucat de lucru (exercițiu după exercițiu condus de Anne sau Tor Arne).

Anne & Tor Arne sunt doi artiști norvegieni multidisciplinari – actori, regizori și performeri – care au fondat teatrul Grenland Friteater, la aproximativ 160 km de Oslo. În cariera lor au străbătut aproape toată Europa (aș zice chiar planeta) cu un van, realizând spectacole și performance-uri împreună cu artiști din Italia, Spania, Danemarca, India și multe alte țări. Din 1995, organizează și un festival de teatru – PIT Festival (Porsgrunn Internasjonale Teaterfestival) – unde invită artiști și artiste din toată lumea să performeze în fața unui public dintr-un fost oraș industrial norvegian. Festivalul este plin de spectacole de circ, teatru stradal (unele realizate pe macarale!), spectacole-manifest care amintesc de evenimente istorice locale, dans contemporan desfășurat pe un pod mobil care oprește circulația orașului, labirinturi performative care te poartă printr-o călătorie emoțională a zonei, instalații sau spectacole pentru copii.

Pentru mai multe detalii savuroase îi găsiți pe Instagram sau alte rețele sociale: @pitfestival sau @grenland_friteater. De altfel, au în prezent un Open Call deschis pentru ediția de anul viitor – cine știe, poate ajungi acolo!

Atelierul a avut ca scop (deși nu ca scop unic) omogenizarea unui grup de actori care nu lucraseră împreună anterior. Accentul a fost pus pe ascultare – un lucru extrem de important în meseria noastră – pe explorarea limitelor personale, pe lucrul cu vocea, care poate să te șocheze cu zone complet noi, dar și pe plasticitatea corporală, care te surprinde atunci când îți lași corpul să conducă, renunțând la controlul rațional. S-au născut adevărate universuri din replici împărțite aleatoriu, lucru care ne-a arătat încă o dată cât de fertil poate fi prezentul, dacă te arunci în el.

Raluca Mara, actriță la Teatrul de Nord din Satu Mare, spunea că aceste workshopuri sunt ca „o gură de aer proaspăt”. Aș completa: și curat. Chiar dacă procesul a fost intens, nu simțeai oboseala. Se simțea lin, firesc, aproape ca și cum așa ar trebui să fie întotdeauna: un spațiu de lucru care nu e tensionat, ci viu și sincer. Raluca e genul de actriță care te face să-ți dorești să lucrezi cu ea, să te întâlnești cu ea pe scenă, pentru că se joacă cu tine cu tot sufletul la vedere.

Exercițiile pe care le-am făcut la Beliș poate nu erau complet străine pentru noi, dar veneau dintr-o altă perspectivă, cu altă dinamică – nu greoaie, rigidă, cum suntem uneori obișnuiți în școlile de profil din România. Gabriel Muncuș, actor la Teatrul pentru Copii și Tineret „Gong” din Sibiu, spunea că, în această perioadă de lucru, nu i s-au aprins mecanismele din facultate: acele reflexe de a demonstra, de a arăta că „am înțeles”, de a impresiona. În schimb, a fost atent la ce se întâmplă în mintea și sufletul lui, la procesul interior prin care trecea. Și asta se simțea (la toți). Oana Rotaru are puterea să te hipnotizeze cântând. Chiar și când e vorba de un cântec simplu, cum ar fi „În pădurea cu alune”, te ia cu ea într-o călătorie, iar tu, spectator sau partener de scenă, ești mingea pe care o poartă peste tot, cu atenție și precizie. Exercițiile și jocurile erau atât de interesante încât abia așteptai să înceapă o nouă zi. Maria Maftei, proaspăt absolventă de master în Arta Actorului, deși avea probleme la un picior, nu putea sta pe margine. Se vedea un impuls – îl simțeam toți (o să mă tot repet cu acest toți, împreună, noi și așa mai departe). Se ridica și pur și simplu făcea. Era o bucurie colectivă: dacă stăteai pe margine și priveai, aveai senzația că te uiți la mai multe spectacole în același timp. Florentina Năstase, actriță la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești, are o lejeritate uluitoare din a trece de la Macbeth la o fetiță jucăușă ca Alice în Țara Minunilor. Te prinde și îți dă senzația că nu vrei să clipești, de teamă să nu ratezi acea transformare care se petrece fulgerător, ca o pocnitură de degete. E un om care știe să se arate, să dăruiască. La un moment dat mi-a spus: „Doamne, ce frumos te miști! Ai un corp atât de frumos – dar mai important e că știi să-l folosești.” Ce mi-am dat seama e că, în aceste zile de atelier, ne-am aruncat cu toții în propuneri, fără să ne mai auto-comentăm. Doar am explorat. Mircea Gligor, actor la Teatrul Municipal din Baia Mare, e ca o poezie bună – din aceea care te ia și te aruncă pe pereți. Printr-un salut și o privire, te poate emoționa până la lacrimi, iar trei secunde mai târziu te face să râzi în hohote. Îți dă senzația că vrei să te ridici de pe scaun și să faci un spectacol cu el aici&acum, să nu ratezi momentul. Așa a fost și mini-rezidența asta pentru mine: o întâlnire ,,trezitoare’’, care mi-a redat pofta de a lucra, de a scrie despre ce trăiesc, de a mă reconecta cu colegii mei. Alex Macavei, tot de la Baia Mare, are curiozitatea aceea viscerală, copilărească, de a descoperi lumea. Am avut un exercițiu în care trebuia să creăm un moment din două replici. Noi, doi oameni extrem de entuziasmați, am transformat acel mic joc într-un moment viu, real, ușor de trăit.

Reacțiile colegilor ne-au făcut să înțelegem că ar fi putut să se uite la noi o zi întreagă, pentru că totul se năștea în prezent. Totul era joacă, dar în același timp, totul era foarte serios. Carmen Mihalache, actriță la Teatrul „Luceafărul” din Iași, te privea în ochi și imediat era acolo întrebarea nerostită, dar clară: „Da! Când începem?” Atitudinea ei pozitivă apăsa fără greș butonul de „start” în fiecare dintre noi. Ne făcea să ne apucăm de lucru și uitam să ne mai oprim. Anne și Tor Arne ne priveau de pe margine și erau vizibil bucuroși că tratăm exercițiile cu seriozitate, implicare și deschidere. Ne-au mulțumit pentru asta. Dar, sincer, mulțumirile vin clar și din partea noastră.

La ateliere au fost invitați și trei fotografi – Maria Luiza Bălan, Gheorghi Schein și Andreea Hara – care nu doar au documentat întreaga perioadă, ci s-au alăturat exercițiilor. Ne-au readus aminte, nu de puține ori, că e mai important să te arunci fără ezitări, să plonjezi în exerciții fără comentarii, și să ai încredere că prezentul te va duce unde trebuie.

Într-una dintre discuțiile pe care le-am avut cu Anne, într-o seară, după cină, mi-a propus să le prezint solo-performance-ul meu (pe care l-am realizat anul acesta), poezie la rece. Am fost încântat la maximum și am acceptat emoționat. Am încropit un afiș din ce aveam la îndemână (pe niște poze scoase pe hârtie de bon fiscal și niște pixuri), am aranjat scaune în jurul unui brad și (m-)am jucat în fața lor.

E un performance personal, despre mine și trăirile mele, dar și despre trăirile altora – cei lăsați pe dinafară, marginalizați. E un performance care își dorește să împartă curaj celor care au nevoie de el și care sper să deschidă suflete, să ne ajute să privim cu mai multă empatie realitățile celorlalți (despre care s-a mai scris în Insert Cultural & pe care abia aștept să-l prezint în Suceava). A fost o bucurie profundă să pot face asta în fața colegilor mei și a invitaților din Norvegia. La finalul show-ului, am dansat împreună în grădină, sub lumina slabă a stelelor care își făceau apariția și a clopotelor de la vacile din grădini. Îmbrățișări și zâmbete în ochii tuturor – exact ca poeziile mele preferate.

Au fost zile încărcate ca un carusel emoțional – pline de zâmbete, voci, mișcări contorsionate, exerciții inspirate din teatrul-laborator al lui Grotowski, mese luate împreună. Și au venit cu o lecție clară, care rămâne: teatrul = noi sau teatrul e aici și acum.

love,

răzvan omotă