Copii, vreţi să ascultaţi o poveste?

Da, dar să fie scurtă. Şi să nu fie complicată. Şi să nu aibă multe cuvinte. Şi să aibă şi imagini. Şi … nu acum. Peste 10 minute, că acum fac altceva.

M-a amuzat un comentariu pe o reţea de socializare. Un comentariu bine intenţionat. O postare cu informaţii de interes pentru respectivul grup. Vacanţe. Reuşite sau mai puţin reuşite. Cu tips and tricks. Cu ce sa faci şi ce să nu faci, cum să te fereşti de chestii care-ţi pot strica experienţa. Un clip video de vreo 30 de minute. Comentariul era, cum spuneam, bine intenţionat, feedback. E prea lung. Dacă era maxim de 10 minute, mai era cum mai era, dar aşa… N-avem timp. Cine să se mai uite la material de 30 de minute?! Răspunsul a venit prompt şi politicos. Ştim, înţelegem, dar e multă informaţie de transmis şi oricât am încerca nu putem să o restrângem la 10 minute, 20 de minute. Da, dar pierdeţi la vizualizări, nu primiţi like-uri. Şi m-am gândit că e o imagine foarte exactă a lumii pe care am construit-o în jurul nostru. Conţinut versus audienţă. Bifăm. Numărăm. Adunăm. Contabilizăm. Like-uri, inimioare, distribuiri şi redistribuiri. Informaţie? Experienţe? Trăiri?

Nu pot să nu fac o legătură între modul ăsta de a ne consuma zilele şi consumul de artă. Cât timp alocăm unei lucrări într-o expoziţie? Cât timp îi alocăm după ce am văzut-o. Mai rămâne cu noi sau doar arhivată într-o colecţie de poze făcute pe fugă cu telefonul, sau într-o postare pe undeva? E şi despre asta un filmuleţ undeva – tipuri de vizitatori într-o galerie. Cel care trece în fugă de la o lucrare la alta, cel care pozează intelectual cu mâna la bărbie, cel care explică anturajului cu care a venit ce vede şi, eventual, cel care se uită intrigat/admirativ/apreciativ la stingătorul din colţ. Scurt, rapid şi revelatoriu. Ne mai dăm timp să vedem? Să înţelegem? Să procesăm? Să ne şi revoltăm dacă e cazul?

Scriam că m-a amuzat. Apoi m-a intrigat. Şi acum mi-a deraiat firul gândirii. Vă zic şi de ce. Citisem această postare după o zi petrecută la CFF 9 (Câmpulung Film Fest). Înţeleg chestia asta cu timpul prea bine. Din cauza asta n-am ajuns decât o zi la festival. Pentru că timpul (printre altele) nu mi-a permis. Şi pentru că timpul e ţapul ispăşitor pentru multe lucruri pe care mi le propun şi nu reuşesc nici să ajung cu gândul până la capăt, darămite să mă şi apuc de ele. Iar am deraiat. Întorcându-mă la Câmpulung. M-am bucurat că am ajuns şi o zi. Două lungmetraje şi un calup de scurtmetraje. De la un timp, acasă, nu reuşesc oricât mi-aş propune o astfel de performanţă de vizionare. 133. 12. 85. 26. 19. 9. 20. 22. 25. Minute. În total: 351. O experienţă interesantă de care îmi era dor. O selecţie provocatoare. Dramă, scurtmetraj, documentar, scurtmetraje. 9 filme. 9 viziuni diferite. Despre viaţă, despre lume, despre decizii, despre ce e important pentru fiecare, despre artă, despre film.

Nici măcar nu trebuie să-ţi placă. Important e să fii acolo şi să te laşi dus. Minut cu minut, propunere cu propunere. Unele dure, altele pline de speranţă, unele pline de candoare, altele călătorii interioare sau călătorii în timp. Timp pe care nu-l avem, sau pe care nu reuşim să-l stăpânim. Iată că unul dintre beneficiile unui festival este că te determină să găseşti nişte timp. Un timp pe care-l foloseşti altfel. Un timp pe care îl dedici unei activităţi, un timp care curge altfel, pe care îl câştigi, pe care ţi-l oferi. Ţie şi unor creatori. Să faci un film costă mult… timp. Uneori un an, alteori doi sau trei. Chiar şi un scurtmetraj. Tot de timp ai nevoie să organizezi şi un festival. Timp, şi oameni, şi buget, şi energie, şi entuziasm, uneori chiar un dram de inconştienţă.

Mă gândesc că în lumina acestei pseudo-revelaţii ar trebui ca scurtmetrajul să cunoască o epocă de mare interes. Evident, cu condiţia să fie mai scurt de 10 minute.

Nu e o judecată de valoare. E o constatare şi o provocare pentru creatori. Cât de multe poţi spune în 10 minute. Cât de intens poţi deveni? E şi un exerciţiu de coerenţă şi concizie. Cum va arăta un curent artistic care are ca obligo regula de 10 minute? Ai vizita un muzeu care ţi-ar permite vizitarea pentru doar 10 minute? Şi dacă interacţiunea noastră cu arta o limităm la 10 minute, timpul de creaţie al artiştilor ar trebui şi el limitat? Câte pagini poţi citi în 10 minute? Câte cuvinte poţi scrie în 10 minute?

Avertisment: În realizarea acestui material au fost consumate, deja, mai mult de 10 minute.

Mi se amestecă gândurile. Între lucruri pe care îmi doresc să le spun/ scriu/ fac şi cele pe care reuşesc să le scot la lumină. Între dorinţe, speranţe şi statistici, lucruri cuantificabile. E şi un soi de oboseală la mijloc, un soi de apatie. O fi de la vară, de la căldură, de la planuri care se suprapun. O fi de la un fel de expectativă. Se întâmplă lucruri, evenimente, festivaluri. Deci e bine.

Dacă ne uităm pe statistici, dacă citim numere pare că suntem bine. Avem instituţii de cultură, infrastructură. Câte avem? Câte avem. Că cineva le-a numărat. Biblioteci, cămine culturale sau mai nou, centre culturale. Dacă începem să numărăm dotările, apoi pe cele care sunt funcţionale, dacă putem număra măcar un plan după care îşi construiesc activitatea, un plan cultural vreau să zic, nu unul de evacuare, deja pare că începem să numărăm frustrări sau glume. Cum funcţionăm la nivel de ţară, ca judeţ, oraş, comună, sat? La nivel cultural, adică. Dincolo de numărat şi bifat? Cum ne organizăm? Ne organizăm? Se poate compara un oraş mare cu o localitate mică? Oare cum ar arăta o strategie culturală pentru România? Mai departe nici nu mă pot duce cu gândul. E vacanţă totuşi…

Mi se amestecă gândurile în cap şi încerc să le urmăresc cu consecvenţa cu care derulez clipurile pe reţele: ba o secvenţă de fim, ba o reţetă, un sfat despre cum să fii mai prezent în viaţa ta, unul despre cum să te iubeşti întâi pe tine, ceva exerciţii de mobilitate, apoi de ridicat greutăţi, apoi de nutriţie, mai o glumă, mai un banc, mai un filmuleţ cu urşi panda, o vacanţă de vis, o altă secvenţă dintr-un alt film şi tot aşa. Până când ţi se încrucişează privirea. Şi te uiţi cum ai pierdut o oră din viaţă. O oră în care ai fi putut vedea filmul ăla întreg, sau ai fi făcut exerciţiile, sau reţeta, sau…

Luana Popa

Cât de ipocriţi puteţi fi ?!

DUMITRU DINEL TEODORESCU

Haide, spuneţi, dacă aveţi tupeul, că nu aveţi ce face. Că aţi renunţat la concediu şi aţi stat acasă ca românul sărac, ca să vă schimbaţi geamurile. Nu-i adevărat! Vedeţi cum v-aţi învăţat să (vă) minţiţi? Am surse sigure care spun că piaţa termopanelor e la pământ şi că poate din Septembrie să se mai schimbe câte o balama pe ici pe colo. Dar să nu fie târziu!

Am crescut cu ideea că în Suceava nu se întâmplă nimic, dar asta pe vremea când chiar nu se întâmpla nimic! Unii dintre noi, care nu au mai ieşit din casă decât până în Tenerife, au rămas blocaţi în această buclă mentală. Că dacă nu pleacă cu totul măcar din judeţ, nu au ce face cu ei.

Ei bine, iată că am prins vremurile în care, ca cetăţeni ai Sucevei, să nu ştim cum să ne mai împărţim viaţa între festivaluri.

Că mergi la Therion la Bucovina MotorFest în SUCEAVA e o chestie care te lasă cumva stors de uimire. Haide să mai scriu o dată, pentru că simt că nu înţelegeţi. Therion la Suceava. După Moonspell la Suceava, anul trecut. Nu la Bucureşti, nu la Budapesta, nu în Germania. Aici, la Cetate, la Suceava. Păi nu îţi ia câteva săptămâni bune de rutină monotonă ca să îţi revii? Ţi-ar lua, dar te lasă ăştia? Nu te lasă.

Că fac paradă, scandal, bătaie, cu armuri de protecţia muncii cu tot, cu cai, că sunt ecologişti şi vor să le scoată ochii ălora cu motoarele. Şi i-ai crede, dacă n-ai şti că după ce îţi zâmbesc frumos domniţele sar Solomonarii şi alţi demoni razna şi aruncă cu foc peste tot. Cai, arcuri şi foc, na poftim de înţelege ce le mai place ăstora! Şi tot cetăţeanul entuziasmat, că adică ce prăpăd, ce vârtej … Ce mai, beton. Astăzi, mergând la birou, mă aşteptam să sune din toate mobilele numai harpe şi cobze. Dar nu, pentru că cei din clădirea noastră de business au fost toţi la Deluţ, în Fundu Moldovei, la Amestec, să pape, să se dea cu calul, cu balonul, să zacă, sa bunţi bunţi! Şi au făcut, că buni de muncă nu păreau nici unii. Ba mai mult, după aşa un week-end, au mai apărut prin clădire încă o serie de cereri de concediu !

La ce nebunie a fost week-end-urile astea prin Bucovina, cei care s-au ascuns pe la proiecţiile Câmpulung Film Fest par cei mai apţi de muncă. Mai introspecţi decât ceilalţi, dar mai odihniţi. Ne vedem joi la Cilindru la proiecţie. Să vă mai odihniţi, că aşa, din festival în festival, nu vă văd bine.

Dinel Dumitru Teodorescu