Adolescenţii sunt oameni?

L.M.A. de Selma Dragoș, regia Delia Gavlițchi, scenografia: Tomos Tȕnde, coregrafia: Victoria Bucun, sound design: Adrian Cimpoeșu (Văzduh), montaj video: David Tuluș, voce: Sofia Mărculescu. Cu: Dana Bucătaru, Andreea Moțcu, Cezar Amitroaei, Lidia Uja, Ioan Crețescu, Alexandra Vicol, Laura-Alexandra Purice și Eric Cracană. Teatrul „Mihai Eminescu” Botoşani.

Mâna sus cine are adolescenţi în preajmă. Mâna sus dacă eşti adolescent. Mâna sus dacă asta e o cauză constantă de frustrare, de nervi, de certuri şi scandal, de nesiguranţă. Adolescenţa, această vârstă ingrată când ai energia să muţi munţii şi lumea stă pe margine şi dă dezaprobator din cap. Că nu muntele ăla trebuia să-l muţi, că faci prea multă gălăgie când îl muţi, că altceva mai bun n-ai de făcut? Când pare că doar tu trebuie să te supui tuturor regulilor din lume, când orice faci este privit cu neîncredere, când totul e pe dos şi nimic nu funcţionează. Pe de o parte. Şi, de cealaltă, părinţii, bunicii, unchii, mătuşile, prietenii de familie, toţi oamenii ăia care privesc cu teamă şi încearcă să-ţi intre în voie şi să te ghideze aşa cum ştiu ei mai bine. Conflict între generaţii. Prăpastia dintre generaţii. Un hău din care pare că doar ecoul reproşurilor ajunge de pe o parte pe cealaltă. Cu toţii am trecut/trecem prin asta. Unii ne amintim cum a fost, alţii îmbrăcăm totul într-o minciună frumoasă. Am fost şi eu ca tine, dar eram cuminte şi ascultam. Nu ieşeam din cuvântul alor mei. Mai făceam şi eu câte una alta, dar mică şi nevinovată. Vă sună cunoscut? Când vă uitaţi, aşa, în urmă, ăştia trecuţi de adolescenţă, nu vi se pare că noi am fost nişte exemple minunate, nişte îngeraşi, nişte… că nici nu mai am cuvinte. Spre deosebire de tinerii din ziua de azi. Oare există cale de mijloc? Oare există o limbă comună în care ne putem înţelege unii pe alţii? Oare există vreo posibilitate ca noi ăştia care ne sacrificăm pentru tinerii nerecunoscători, lipsiţi de griji şi respect faţă de eforturile noastre, să mai facem un efort de la înălţimea vârstei şi experienţei proprii şi să ne punem o clipă în papucii lor? Şi oare de unde să începem?

Poate că un excelent punct de plecare este spectacolul „L.M.A.” de Selma Dragoş, regia Delia Gavliţchi care a deschis stagiunea la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoşani. Un spectacol care mediază întâlnirea dintre părinţi şi adolescenţi, cu mult umor. Pentru că prin umor şi un pic de distanţare te poţi deschide în faţa lucrurilor care te dor, care te sâcâie, care te irită, care te epuizează. Indiferent de etapa vieţii în care te afli. Spectacolul este construit pe mai multe niveluri, pornind de la comicul care ia naştere natural din situaţiile tensionate de familie, în focul continuu cu care se dau replicile, de la situaţiile uşor recognoscibile şi de către adulţi şi de către adolescenţi. Când aţi încercat să treziţi ultima oară un adolescent? Cât v-a luat? Câţi sfinţi din sfântul calendar aţi enumerat? De câte ori pe zi se antrenează copilul dumneavoastră la sportul datul ochilor peste cap? De câte ori îi amintiţi că trebuie să mănânce, să doarmă, să lase telefonul, să înveţe, să vă asculte etc? Îţi vine să râzi? Nu prea?

Ei bine, se poate să râzi, un râs eliberator şi unificator, atunci când conştientizezi că nu eşti singurul în situaţia asta. Că nu e doar drama ta zilnică. Ţi-o confirmă ceilalţi spectatori, nu doar adulţii, ci şi tinerii care schimbă priviri pline de înţeles. Şi de aici poate să înceapă dialogul. Dar după spectacol. Pentru că perspectivele alternează. Iar când privirea adolescentului de lângă tine o caută pe a ta, părând să-ţi şoptească că şi tu faci aşa, nu-ţi feri privirea. Dincolo de umor, spuneam că spectacolul are şi alte straturi şi teme conexe. Covorul de scenă în pătrăţele alb şi negru împreună cu costumele în care albul şi negru se combină sugestiv este o întreagă metaforă despre cum vedem lumea, despre războiul perspectivelor, despre e ca mine sau e împotriva mea. Despre inocenţă şi experienţă, despre adevăruri absolute fără nuanţe, fără umbre, fără personalizare. Şi apoi uşile colorate. Fiecare uşă ascunde un univers interior personal. Fiecare deschidere şi închidere de uşă o poveste, un dialog, o suspendare a dialogului, o retragere, un refugiu, o frondă, o încălcare a spaţiului personal. Fiecare uşă trântită – o replică atunci când crezi că nu-ţi mai sunt de folos cuvintele. Fiecare uşă închisă un motiv de teamă şi de neputinţă. Începutul spectacolului prezintă convenţia teatrală în care ne aflăm şi pe cei doi adolescenţi care intră repede în conflict cu părinţii. Aceştia denunţă violenţa (o palmă pe care tatăl ar trebui să i-o aplice adolescentului care răspunde obraznic). Sunt înlocuiţi cu doi actori profesionişti care au trecut prin adolescenţă şi ştiu despre ce este vorba (c-aşa-i în teatru, nimeni nu e de neînlocuit). O scenă scurtă care aduce în discuţie mai multe puncte ce pot fi uşor trecute cu vederea în dinamismul cu care decurge povestea. De la interesul tinerilor pentru drepturile lor, denunţarea abaterilor şi a încălcărilor acestora până la ideea de reprezentare (în teatru şi în viaţă). Cine vorbeşte pentru noi şi cum o face. Adolescenţii sunt totuşi păstraţi în calitate de consultanţi de rol. Intervenind atunci când cei care i-au înlocuit se confruntă cu dileme în ceea ce priveşte modul în care ar trebui să reacţioneze în confruntările cu ceilalţi. Dincolo de comicul situaţiei, e un comentariu fin care te face să realizezi că nici măcar instrumentarul tău de adult cu experienţă nu-ţi este de folos uneori. Cum te raportezi la părinţii tăi care (din motivele lor) abordează greşit o problemă? Cum îţi gestionezi furia? Cum alegi între a-i dezamăgi şi a-i minţi? Cum reacţionezi la şcoală, în funcţie de statutul tău? Ce e cool şi ce nu e? Cum se calculează popularitatea? Cum gestionezi, ca adolescent, peer pressure/presiunea anturajului? Dar ca adult? De ce ne validăm alegerile şi succesul prin prisma succesului (note mari) copilului nostru în faţa celorlalţi? Suntem dispuşi să le acceptăm greşelile ca pe greşeli şi nu ca pe atac la statutul nostru în lume? Suntem dispuşi să-i vedem ca pe nişte oameni? Fiinţe vii cu personalităţi proprii, cu perspective proprii, cu moduri de exprimare proprii, cu sentimente şi nevoi proprii şi nu doar ca pe nişte extensii/copii fidele a ceea ce considerăm că e cea mai bună versiune a noastră? Suntem dispuşi să înţelegem că lumea noastră diferă de a lor? Că lumea adolescenţilor care am fost nu mai e aceeaşi cu lumea adolescenţilor care sunt? Că raportându-ne doar la experienţa noastră, le negăm propria experienţă?

Scenografia simplă, funcţională, extrem de sugestivă este completată de două ecrane suspendate prin care în timp real cei doi adolescenţi dau indicaţii omologilor lor din scenă sau fac comentarii legat de ceea ce se întâmplă acolo (statistici despre timpul pe care îl petrec certându-se membrii familiei cu adolescenţii, despre cum să-ţi organizezi eficient timpul în aşa fel încât să reuşeşti să-ţi îndeplineşti activităţile zilnice care adunate ar însemna vreo 26 de ore în cele 24 pe care le are ziua etc). Cele două ecrane par a face notă discordantă cu atmosfera creată în scenă. De la jocul puţin exagerat (cu intenţie) bine gândit şi executat (care poate fi şi un comentariu subtil la prejudecăţile despre ce este teatrul şi cum se face el, dar care, indiferent de asta, creează un efect de distanţare, e comicul pe care-l vedem şi care ne destinde şi nu drama pe care o trăim şi ne consumă), la plasticitatea vizuală a cadrului – o geometrie a spaţiului teatral care compune această iluzie frumoasă, ordonată şi controlabilă a ceea ce se presupune a fi familia, cele două ecrane nestilizate, reale, par a fi intrusive, deranjante, aşa cum sunt problemele reale într-o lume ideală. Se construieşte un paralelism fin între realitate şi iluzie, între scenă şi viaţa reală, între ceea ce construim ca imagine şi postăm şi ceea ce suntem şi trăim.

„L.M.A.” (La mulţi ani, pentru ăştia dintre noi care au trecut de adolescenţă mai de demult) demonstrează că interesul real în descoperirea celuilalt este prolific şi relevant şi ca demers artistic şi ca demers social şi educaţional. Iar soluţia găsită pentru dialog după spectacol este un detaliu mic, dar care denotă atenţie şi respect pentru spectatori şi pentru echipa spectacolului. Un cod QR care, scanat, te duce într-un formular unde poţi să adresezi întrebări sau să împărtăşeşti impresii, emoţii, observaţii, fără bariera fricii de a vorbi în public, de a fi judecat pentru ceea ce ai întrebat sau spus. Sper că va deveni tradiţie şi se va lua şi prin alte teatre/instituţii culturale ca exemplu de bună practică.

Luana Popa