
Critica de teatru. O critică
Pentru a ataca un subiect esențial, de care suntem foarte atașați (redactorii Insertului Cultural, nu eul meu de majestate sau academic) și pe care îl curtăm de ani de zile fără a îndrăzni să stabilim o întâlnire, vom începe profesionist. Adică cu bibliografie. Deschideți: epingeac.com – Părirismul fără profesor şi (in)utilitatea criticului de teatru. Un material excelent echilibrat, precum o floretă de calitate. Mai elegant decât voi putea opera eu. Vedeți și în Interviul pe fugă alăturat că doamna este un spadasin redutabil. Apoi vizionați / ascultați live-ul din 23 ianuarie al Teatrului Masca, ”Critica de teatru și criticii săi”, discuție cu Daria Ancuța, Cristina Modreanu și Ionut Sociu, moderată de Corina Șuteu în cadrul modulului de discuții La liber 2.0 al Teatrului Masca. O găsiți pe facebookul teatrului în care regizoarea Catinca Drăgănescu visează că se poate, în nopțile în care adoarme la birou, iar directoarea Catinca Drăgănescu în restul timpului. #aiciseviseazălaschimbare
Dacă, după ce ați văzut părerile unor profesioniste, profesioniști despre ideea de critică de teatru nu vreți să vă păstrați gramul de optimism pe care acești oameni, buni comunicatori, poate au reușit să vi-l insufle și să nu ignorați „dar” – urile din discursurile lor, sau dacă spiritul românesc de a da cu „chapeau”-ul de pământ vă înghiontește în continuare, atunci, să nu ziceți că nu ați văzut avertizarea, citiți în continuare. Treaba voastră.
Sistemul teatral românesc a devenit un peisaj variat, lucru bun la prima vedere. Dar, la o analiză mai atentă, peisajul teatral nu este foarte vast în formă și concept, și mai este și eterogen și atomizat. Eterogen nu în sensul bun al unei piețe vaste, cu spectacole pentru un public foarte variat, pornind de la clasice, de fapt naturaliste, trecând prin cele realiste, mai moderne, prin bulevardiere, comedii ușoare pentru toată familia, teatru social, teatru politic, teatru pentru publicul tânăr, teatru pentru copii, teatru de păpuși și mergând până la avangarde, dar de calitate și reprezentative pentru genul lor. Ci eterogen calitativ. Sistemul teatrului de repertoriu ca mod de organizare (permisiv cu lipsa de performanță), combinat cu strategia generalizată a acomodării publicului (știm ce vrea publicul) mai degrabă decât a creării și provocării sale și cu orientarea spre cultul regizorului/regizoarei și/sau al actorului/actriței (știm pe cine vrea publicul), care sunt, mai mult decât instituția teatrală, brandul de marketing care vinde, duc la slăbirea până la aneantizare a criticii teatrale. Știm ce, știm cine. Ce nevoie mai e de omul cel rău (critic)?
Pentru că în România, în teatru, precum, în sens mai larg, în Cultură, prioritatea este producția și axioma este că tot ce se produce, dacă tot s-a produs, este foarte bun. Se cuvin felicitări, doar sunt ai noștri. Regizorul nu poate fi atins nici cu o floare, instituția teatrală face întotdeauna totul bine, actorii joacă tot timpul fenomenal, pentru că își pun sufletul pe tavă, deci cronicarul și criticul de teatru au cel mult rolul de a lăuda cu cuvinte mai alese și/sau a scrie cărți elogioase despre maeștri și capodopere. În țara în care nu se citește și în care presa și librăriile au cam dispărut.
Din această perspectivă pare că România vrea ca Teatrologia să producă, practic, aplaudaci profesioniști. Uneori pare că ar trebui mutată de fapt la Construcții, să pregătească constructori de socluri și nu de concepte. Ceea ce va face pe termen lung oarecum inutilă existența în programele de învățământ superior a specializării Teatrologie, această specializare producând absolvenți pentru care nu există locuri de muncă (viziunea pragamatică) și, mai ales, nevoie (viziunea conceptuală). Puținii fericiți care vor putea accesa (sau moșteni) un post de Secretar literar într-un teatru (cel mai important post din sistem, în viziunea mea, atâta timp cât se desfășoară conectat la sala de spectacole), se vor trezi cu o fișă a postului care îi transformă mai mult în arhiviști decât în mințile care ar trebui să dea direcția artistică și estetică a teatrelor în care activează. Pentru aceasta există Directori artistici și, mai ales, pluripotențialii Manageri, figuri luminate sub a căror privire înțeleaptă secretarul literar va afla repede ce se poate și, mai ales, ce nu se poate.
Putem vorbi despre rolul de istoric al teatrologului, cel care, prin participare activă observă și discerne tendințe, fenomene și mișcări culturale și consemnează însăși existența lor, sau cel de cercetător de procese, sau cel de critic publicist, care are experiența și talentul necesare pentru a-ți cristaliza de ce ți-a plăcut sau nu ți-a plăcut ce ți-a plăcut sau nu ți-a plăcut, sau cel de bun profesionist practician angajat în mecanismul instituțional, sau cel de teoretician, când, la capătul restului rolurilor, înțelege coerent și sistematizează de ce se întâmplă ce se întâmplă, pentru cine, cum, în ce condții. Și care poate oferi instrumentele necesare să facem din nou, dar mai bine, sau să știm, nu doar să intuim căile prin care putem atinge anumite deziderate, fie ele de ordin artistic, estetic, conceptual, tehnic, administrativ, managerial sau, mai amplu, ținte legate de ecosistem cultural, comunitate, societate. Dar vorbim, ca de obicei, decuplați de realitatea care nu pare să aibă nevoie de toată această stufoșenie. Să se facă, nu zice nimeni nu, dar pe cont propriu și (în funcție de deranj) să vedem pentru cine?
Breasla artistică în primul rând nu pare că are nevoie, ba chiar respinge, funcția de filtrare și decantare pe care specia teatrolog/critic ar îndeplini-o în ecosistemul teatral. Realizând, fără să îi pese în măsura în care cronica personală este măgulitoare, că scena culturală românească poate redeveni o Cântarea României, în care tot ce facem este bun, din simplul motiv că am binevoit să facem, în care anumite figuri sunt intangibile indiferent dacă uneori nu le iese, o scenă în care inclusiv cei care performează vor fi anulați, din pierderea totală a încrederii publicului pentru actul cultural. În lipsa organismului critic cultura română riscă o disoluție totală în care, din prudență, publicul nu va mai adera la acte culturale, din frica că va plăti bilete de premieră teatrală pentru serbări costisitoare și plicticoase.
Ar fi important ca, în ciuda lipsei de anvergură a criticii, momentele nefericite și nereușitele din contemporaneitatea teatrului să fie semnalizate. Argumentat. Ascunderea continuă sub preș a eșecurilor și a mediocrităților are pe termen lung două efecte devastatoare. Unul este băltirea fenomenului cultural și ratarea unor mari talente, din simplul fapt că au fost lăsate să creadă că a fost bine când nu a fost și că, etern, merge și așa.
Întotdeauna vom găsi pe cineva care să declare că i-a plăcut, deci minima rezistență poate fi oricând validată în lipsa răspunsurilor critice de calibrare. Iar al doilea efect este pierderea publicului, mai ales a celui general, nefidelizat, care după prima dezamăgire va fi foarte greu de readus în sala de teatru. Mai ales când el s-a simțit înșelat, dar ovațiile din jur îi spun că el este cel prost, pentru că produsul e genial.
În acest sens, discuțiile publice între și cu profesioniști, precum La liber de la Teatrul Masca, discuțiile din cadrul festivalurilor de gen sau, de ce nu, modulul nostru Chill Talks sunt încercarea medierii culturale și a coagulării unor sinergii. Pentru parteneriat real între profesioniști și între profesioniști și public. Punerea în comun în public a unui corpus de artiști, practicanți, critici, teatrologi, secretari literari, impresari, manageri, cât mai variați ca viziune artistică, dar și geografică, pentru a aduce o imagine locală din toate zonele țării, organizată sistematic, are vocația coagulării și vizibilizării breslei, tocmai prin armonizarea și ciocnirea de idei. Cu avantajele că se poate astfel transmite know-how între regiuni diferite ale țării, exemple de bune (și rele) practici atât pentru practicieni, cât și pentru critici și manageri, că se pot conecta instituții și oameni, că pot inspira și poate chiar naște colaborări și, pe termen lung, poate armoniza fenomenul teatral românesc înspre performanță și inovare mai degrabă decât spre tradiționalism și status quo.
Cum ar fi un festival al criticilor? Festivalul Bau Bau. Un astfel de festival ar putea ”vectoriza” spațiul teatral românesc, folosind acești specialiști care îi dau prin munca lor textura (mă refer aici nu numai la critici, care trebuie să rămână independenți, ci și, mai ales la teatrologii din posturi în instituții teatrale) ca vectori (strategici, de promovare, de influență, de contact) pentru crearea unei rețele instituționale fără de care nu vom putea vorbi niciodată de vreo specificitate teatrală, alta decât a mediocrității generalizate, cu inevitabilele coloraturi locale.
Doar zic. Dati cu hate.
Dinel Dumitru Teodorescu


