Lulek şi Dilek. Dialoguri 7

Lulek: Dragă Dilek, n-am mai vorbit de mult şi cred că e nevoie de reapariţia noastră în spaţiul public. Lumea pare confuză şi fără repere. Eu am întotdeauna dreptate! Parol d’honneur! Pe cuvântul meu de onoare! Se întâmplă des să mi să spună: Ai dreptate! sau: Ai avut dreptate!

Asta nu mă măguleşte, mă enervează. Cum adică? E ca şi cum nu m-ai crezut şi ai aşteptat să ţi se demonstreze încă o dată şi încă o dată! Păi de ce pierdem timpul cu prostii? Crede şi nu cerceta! Eu am întotdeauna dreptate! Ăsta e numele meu. Când, din când în când, mă apucă cheful să învăţ o limbă străină, ăsta e primul lucru pe care învăţ să-l spun: Eu am întotdeauna dreptate! Atenţie, nu: Am întotdeauna dreptate. E importantă sublinierea acută a subiectului care este şi sunt EU. Ţine loc şi de nume şi de naţionalitate, şi de loc de naştere, şi de deziderate, de ideologii, de analize psihologice, de încercări de cunoaştere, de etichetare, categorizare şi raportare în relaţie cu lumea (pe toate direcţiile). Astfel, am descoperit răspunsul perfect la întrebarea subversivă: Cine eşti?, care nu încearcă neapărat să afle care ţi-e numele, că atunci întrebarea ar fi: Cum te numeşti?, nici ce-ţi place, nici cu ce te ocupi, nici nimic altceva care ar fi o descriere fragmentară şi nu holistică a ceea ce reprezinţi prin prezenţa ta în univers. Mai sunt câteva astfel de formule reprezentative. Unele chiar mai puternice şi mai revelatorii: Eu sunt urmaşul lui Decebal!, Eu sunt urmaşul lui Decebal şi Traian!, Eu sunt urmaşul lui Ştefan cel Mare! (pare că Mihai Viteazu, Vlad Ţepeş şi alţii au totuşi mai puţini urmaşi decât Ştefan, Soarele Moldovei), Eu sunt dac! (oare dac se scrie cu d sau cu D în acest context?), Eu sunt dac liber! (aceeaşi întrebare). Dar nu-mi dau seama dacă aceste formule conţin şi formula mea identitară.

Dilek: Cred că, ca de obicei, ai dreptate, dar în condiţiile definite de tine. Adică îmi pare greu să te urmăresc, pentru că, nu-i aşa, eu fac parte din partea mai puţin ancestrală şi mai imediată a poporului român. Adică nu mă simt nici urmaş al lui Ştefan cel Mare, nici produs al lui Zalmoxes şi momentan trebuie să fug la Primărie, să plătesc taxe locale pentru mine, mama mea şi câteva firme. Pentru unii România e mai imediată, vreau să spun, şi mai puternic contemporană. Cine sunt eu? Astăzi contribuabil. Mâine vedem. Activând în privat, probabil mâine, în timp ce eu astăzi plătesc impozite, iar alţii petrec holistic ziua la un pahar cu Decebal, întrebându-l cum i-a venit în cap să inventeze latina, voi fi decretat hoţ. Ştiti cum e, toţi antreprenorii sunt hoţi. Aşa spun toate autorităţile, majoritatea partidelor politice şi a intrat în mentalul colectiv. Patronii sunt hoţi şi, după străini, ei sunt duşmanul. Cel domestic. Fraţii Tate şi toţi borfaşii cu BMW sunt admiraţi, că e bărbaţi alfa şi e şmecheri.

Probabil că neputinţa naşte admiraţie pentru prădători. L-aş întreba pe Decebal de ce a ars viile? Dar fug până la Primarie. Poate îl găsesc acolo. Recunosc însă, că nu am o identitate clară, bazată pe un grup, ci una destul de personală.

Lulek: E un soi de lovitură de discurs ce faci tu. Eu vorbesc despre ceea ce suntem în esenţă, chiar şi atunci când să zicem: mergem la primărie, la piaţă, la teatru, la cafea etc. Tu te concentrezi pe un amănunt, pe ceva care nu te defineşte ca om, ci doar ca o funcţiune a omului (dictată de drepturi şi obligaţii, influenţată de raportarea celorlalţi la tine). Nu pot să nu remarc o tendinţă de izolare a propriului tău eu, un refuz de apartenenţă la grup. Pe de altă parte te asociezi unui grup de oameni – antreprenorii, pe care îl asociezi cu etichete negative. Nu e vorba de stabilire a unei identităţi clare şi imuabile, asta ar însemna limitarea evoluţiei personale, dar totuşi, şi în calitate de contribuabil, eşti mai mult de atât, mai profund de atât. Pare un fel de escapism din faţa provocărilor esenţiale ale universului într-o rutină care te mestecă până la disoluţia în marea masă a furnicilor lucrătoare. Şi totuşi, poate un lup singuratic în simţire să fie o furnică lucrătoare în practică? Interiorul său enigmatic este complet disociat de exteriorul pragmatic? Pentru că mă acuzi că am dreptate doar în condiţii definite de mine, oare tu nu faci acelaşi lucru? Ai smuls din pagină universul meu şi l-ai târât pe străzi până la primărie, fluturându-i arogant şi cu tentă de manipulare emoţională concepte ca empatia, datoria şi altele pentru a mă face să mă îndoiesc de utilitatea demersului meu. Eu încerc să descopăr elemente de unitate, de armonie. Tu? (L-ai găsit pe Decebal?)

Dilek: Păi societatea noastră este aşa construită că nu mai este loc de multi-nimic. Multidisciplinaritate, instanţe diferite şi multiple ale aceleaşi entităţi, care poate fi şi contribuabil şi angajat şi iubit şi tată şi artist şi maghiar, sau, mai rău, femeie? Nu se poate. Înainte de a fi inginer eşti român şi înainte de a fi om eşti creştin. Până la inuman. Ne-am simplificat până la şablon. Şi cine nu e pe şablonul meu, e duşmanul meu. În lipsa unei culturi naţionale solide, cu conţinut relevant pentru anul 2025, sufletul ăla care trebuia să anime România s-a cam atrofiat la umbra unui soclu. A rămas doar băţul din steag. În cea mai prosperă economic epocă a României noi am evoluat de la coada de lopată la coada de steag. Atât. Că trebuie să avem cu ce da în duşman. Ne ascundem după Ştefan cel Mare, Decebal, Eminescu şi alte icoane ale unor figuri care ne mai spală din ruşinea micimii noastre. Dar pentru oricine va verifica la Cadastru, Ştefan cel Mare nu mai are proprietăţi pe numele său în Suceava. Eu am. Tocmai am plătit impozit pentru asta. Pentru cei care vor avea de-a face cu mine, eu sunt o imagine a Sucevei, fie că voi scuipa pe jos, voi înjura, voi ţine o prelegere prea inteligentă sau mă voi băga în faţă la coadă la bilete la Operă.

Şi, în funcţie de asta vor judeca oamenii Suceava, pentru că sunt, ca locuitor al ei, un produs al acestei culturi, probabil singurul cu care vor avea de-a face o vreme şi deci un exponent real al acesteia. Şi vor judeca Suceava mai mult după mine cel real decât după Ştefan cel din legendă, chit că Cetatea e superbă.

Dar iată că m-a luat iarăşi discursul pe dinainte, cea mai bună dovadă că sunt un bun român! Nu, nu m-am întâlnit cu Decebal. E prizonier, am auzit, la Lupii lui Arian. Poate prin Iunie să-i dea drumul, când nu vor mai avea nevoie de el. Dar de ce mă întrebi? De mine, de Decebal, ce-ţi veni?

Lulek: Te întreb, de ce să nu te-ntreb? Şi nu aşa de amorul conversaţiei, sau de exerciţiu, de-a dialogul surzilor ca să-l citească orbii, şi nici ca să-mi dai dreptate, pentru că eu ştiu că am întotdeauna dreptate. Şi ai şi demonstrat-o. Mai direct, mai indirect, mai puţin abstract şi mai mult aplicat. Că dăm mai multă atenţie duşmanilor decât prietenilor. Că noi nu ne luăm după moda prietenului imaginar, că suntem mai cu moţ şi noi avem duşmani imaginari. Că ne place să ne arătăm muşchii şi să ne luăm la trântă ca-n basme cu duşmanul imaginar şi mai puţin cu ăla real care ne tot înghesuie până ne ia tot aerul. Că după ce am urcat pe socluri nişte nume şi ni le-am făcut icoane (cum spui tu) pe care se adună praful tot anul şi pe care le împopoţonăm cu coroane din flori de plastic din când în când, am început să le şi aruncăm unii în alţii ca pe pietre aducătoare de mântuire. Te întreb pentru că mie îmi e bine cu multi-astea, şi nu cu uni-nimic. Cu opţiuni şi alegeri, cu ce e şi dincolo de gardul cu statui din ghips/piatră/bronz. Te întreb pentru că nu ştiu ce să fac nici cu coada de lopată, nici cu aia de steag.

Sau, în fine, am eu o idee, dar nu se face. Decât în dictatură, şi eu nu mi-am făcut nici măcar partid imaginar (deşi am o prietenă care are deja nume pentru partidul ei imaginar). Mă opresc aici, că mă grăbesc s-o sun să ne facem o coaliţie imaginară şi o strategie culturală imaginară. Te chemăm la consultări.