Slabă nădejde, dar măcar am

Sunt zile în care totul în jurul nostru e atât de obositor, încât simpla idee de a face ceva devine copleşitoare şi tot ce îţi doreşti e să te strângi într-un ghem şi să te ascunzi în cel mai sigur loc care-ţi vine în minte. Să te opreşti. Să nu mai faci nimic, pentru că uneori ai senzaţia că indiferent ce ai face, nu contează. Şi e greu. Viitorul nu sună bine. Nu mai e roz, nici cu ajutorul lentilelor colorate. Şi e ok dacă te opreşti un pic. Cu condiţia să fie un pic. Cu condiţia să găseşti în tine sau în afara ta motivaţia, puterea, zvâcul să te ridici încă o dată, şi încă o dată, şi încă o dată. Şi chiar dacă rătăceşti drumul (da, se poate, chiar şi cu toată tehnologia din lume), să continui.

Există speranţă şi în cele mai întunecate momente. Nu-mi plăcea cuvântul speranţă. Mintea mea îi distorsionează sensul şi îl asociază cu ceva ce ar putea fi, dar nu se împlineşte, cu renunţarea. „Speranţa moare ultima” mie îmi spunea doar că moare, chiar dacă ultima. Moare. Şi după asta rămâne nimicul, golul, imposibilitatea. Am căutat sinonime. Nădejde, încredere, credinţă, dorinţă, aspiraţie. Cuvântul nădejde mă face să zâmbesc cu nostalgie. Când eram mică şi foloseam des şi cu emfază cuvântul speranţă, bunicul meu îmi spunea des o glumă. Despre vremuri grele într-un sat şi un om sărac bătrân şi bolnav, dar vesel şi plin de speranţă. Întrebat într-o zi de un alt om cum de e aşa în ciuda vremurilor, el arăta mândru nevoie mare spre nepoţelul lui, un băieţel mic, bolnăvicios şi slab, foarte slab şi spunea cu toată gura: Iaca nădejdea mea! La care omul care pusese întrebarea se uită neîncrezător şi, mai în glumă mai în serios, îi replică: Slabă nădejde, măi!

Speranţa nu există independent de noi. Nu e această fiinţă diafană, nu e o zână. E şi asta ceva pentru care trebuie să munceşti, s-o cultivi, s-o îngrijeşti. Doar strigându-i sau şoptindu-i numele, nu face nimic. Aşa că am început să mă uit un pic altfel la speranţă, prin filtrul foarte personal şi subiectiv cu care nădejdea i-a colorat sensul.

După această lungă şi confesivă introducere, ajung şi la ceea ce-mi alimentează mie speranţa zilele astea.

Apariţia unui nou spaţiu cultural

Spațiul proiectelor Culturale și de Tineret din Sfântu Gheorghe, în incinta fostei Fabrici de Țigarete, monument de arhitectură industrială. Uite că într-un moment în care în România cultura este înghesuită într-un colţ şi călcată în picioare, Sfântu Gheorghe (un oraş în care se investeşte în cultură) dă un exemplu demn de urmat. Primul etaj al Fabricii de ţigarete a fost renovat şi amenajat pentru a putea fi transformat într-un centru cultural. Pe 25 aprilie spaţiul s-a deschis publicului cu trei expoziţii: „Zeii de împrumut ai Vienei. Martori împietriți”, cu lucrări ale renumitei fotografe Christine de Grancy (Forumul Cultural Austriac); „Microcosmos – Introducere în lumea lui Béla Bartók”, o expoziție aniversară în 9 limbi, realizată de MAE al Ungariei, Institutul Liszt și Arhiva Bartók; „Site-specific – Reflecții artistice contemporane ale spiritului locului”, cu lucrări ale studenților de la Universitatea Sapientia, în colaborare cu Universitatea din Pécs.

Deschiderea unui spaţiu nou nu poate să nu-ţi hrănească speranţa că poate fi mai bine, e o promisiune împlinită care naşte noi promisiuni. Spațiul proiectelor Culturale și de Tineret din Sfântu Gheorghe este un spaţiu nou dedicat culturii şi artei, un spaţiu care promite colaborare, cooperare, dialog şi atenţie tinerilor, un spaţiu generos şi impresionant ca dimensiuni şi ca demers şi propuneri. E o emoţie bună în orice început şi am fost acolo să ne infuzăm de această emoţie dătătoare de speranţă şi de motivaţie şi de bucuria că sunt oameni care par că nu obosesc niciodată în a lupta pentru lucrurile care contează. Un astfel de om este Anna Maria Popa, directoarea Teatrului „Andrei Mureşanu” şi coordonatoarea acestui proiect. Nu pare că ştie ce înseamnă nu se poate, şi activitatea ei demonstrează esenţa determinării şi implicării. Deci: se poate.

În drum spre Sfântu Gheorghe m-am gândit la faptul că se deschide un spaţiu nou cu aceeaşi expoziţie cu care s-a deschis spaţiul Cilindru – „Zeii de împrumut ai Vienei. Martori împietriți. Naraţiuni fotografice de Christine de Grancy”. O emoţie în plus. Puteţi oricând să daţi o fugă la Sfântul Gheorghe (Varianta scurtă, directă vă duce acolo în cel mult cinci ore cu maşina. Pentru un ocol mai lung prin ţară, cu posibilitatea vederii unei turme de căprioare alergând spre pădure, pentru a vă putea pregăti mental pentru întâlnirea cu speranţa împlinită, mă întrebaţi şi vă ghidez.)

Întâlnirea cu adolescenţii care au participat la Capsulele de teatru şi deşteptări Ideo Ideis la Suceava, adică ateliere de teatru şi arte conexe. După experienţa zilelor de lucru cu trainerii: Mara Oprea – trainer teatru tânăr, Tudor Platon – trainer film, Theodora Dumitrică – trainer In a Relationship, adolescenţii au urcat pe scenă. O lectură performativă coordonată de regizoarea Mara Oprea. Un text cu şi despre adolescenţi: „gânduri de sfârșitul lumii” de Raluca Cîrciumaru, creat în cadrul Capsulelor Ideo Ideis (2024), ca parte din proiectul Exprimă ce ești. Ideo Ideis.

Un grup de adolescenţi foarte divers şi colorat, la propriu şi la figurat, şi-au demonstrat potenţialul. Nu atât spectacolul, cât spectacolul din spatele spectacolului este extrem de important. Nu mă înţelegeţi greşit, au fost minunaţi. Dar procesul şi rezultatul lui sunt lucrurile cu adevărat impresionante, atenţia cu care s-au raportat unul la celălalt, curajul de a fi acolo. Expuşi şi vulnerabili, sinceri şi plini de curiozitate, de interes să se descopere. Discuţia de după spectacol (că a fost mai mult spectacol decât lectură) a fost revelatorie. Au vorbit despre întâlnire, despre descoperire, despre frică, îndoieli şi depăşirea lor, despre faptul că au fost trataţi ca egali, despre faptul că nu li s-a impus nimic, că nu a existat o AUTORITATE. Şi lucrul ăsta a apărut din nou şi din nou în discursul lor. Libertatea de a fi, de a se descoperi, de a încerca. Sentimentul de a fi trataţi de la egal la egal, respectaţi, văzuţi, auziţi, înţeleşi. Sentimentul că şi ei contează. Că ceea ce spun, gândesc, simt, e important. Că întrebările lor sunt valide. Că nu sunt singuri. Au avut curajul să o spună. De pe scenă publicului din sală. Au avut siguranţa să-şi exprime emoţiile, să se bucure, să plângă, să-şi ofere unul altuia un spaţiu sigur. O emoţie intensă. Combustibil pentru speranţă. Viitorul lor e colorat şi viu.

Mi-a accentuat nerăbdarea cu care aştept următorul MagicFest. Nu mai e mult. Nădejdea mea creşte, prinde puteri.

Luana Popa