Singuri, dar mulţi împreună
E un amestec de tristeţe şi bucurie în fiecare sfârşit. Tristeţea sfârşitului şi bucuria începutului. Nostalgia unei întâlniri care şi-a spus povestea şi entuziasmul descoperirii uneia noi. Fiecare expoziţie care-şi face un acasă temporar din spaţiul Cilindru, lasă ceva în urmă. O idee, un sentiment, o întâlnire care ne schimbă, uneori mai mult, alteori mai puţin. Fiecare expoziţie aduce ceva nou şi trezeşte ceva ce uneori uităm că purtăm în noi. Bucuria întâlnirii, a descoperirii, a celuilalt. Privirea se obişnuieşte treptat cu ceea ce vede, spaţiul se modifică puţin câte puţin pentru a îmbrăţişa lucrările şi privirile care le caută.
Un rămas bun
Alma şi Arnold Rosé şi-au spus povestea la Suceava. O poveste de viaţă. Reală. Despre artă, muzică, istorie, vremuri întunecate, umanitate şi demnitate, despre speranţă şi supravieţuire. Vieţile lor s-au sfârşit. Dureros şi nedrept. Numele lor au supravieţuit, povestea lor rămâne întipărită în memoria celor care i-au cunoscut fie şi pentru o clipă prin intermediul panourilor care le documentează succint parcursul. Arnold Rosé s-a născut în România, la Iaşi. A concertat în România. L-a cunoscut, sprijinit şi a contribuit la formarea şi consolidarea renumelui internaţional al lui George Enescu. Dintre cei peste 200 de oameni care au vizitat expoziţia doar doi auziseră tangenţial de Arnold Rosé. Nu şi despre Alma, fiica sa, violonistă de excepţie căreia i se datorează salvarea deţinutelor care au făcut parte din Orchestra de femei a lagărului Auschwitz. N-o spun eu, o spun supravieţuitoarele. Forumul Cultural Austriac şi neobositul Andrei Popov au ales ca, după Bucureşti şi Iaşi, expoziţia Doar viorile au rămas. Alma şi Arnold Rosé să se oprească o clipă şi la Suceava, la spaţiul Cilindru. Le suntem recunoscători. Îi suntem recunoscători şi Ioanei Mischie care prin proiectul VR Human Violins Prelude care însoţeşte expoziţia, completează atât de emoţionant şi intens povestea. Grozăvia unei lumi înecată de întuneric este compensată de poeticitatea estetică şi speranţa că fiecare dintre noi poate face diferenţa. Voi încheia acest moment de rămas bun personal faţă de experienţa pe care am trăit-o alături de fiecare dintre voi, cu un gând desprins din filmul documentar Ambasadorul Amintirilor, în cuvintele lui Stanisław Zalewski: „Vom trăi atât timp cât cei care își amintesc de noi” şi #NeverAgain.
Un Bine ai venit!
O nouă întâlnire ne umple de entuziasm, întâlnire pe care o aşteptam şi o plănuiam de mult şi care acum devine concretă. Întâlnirea cu Alina Andrei. O întâlnire cu mai multe perspective, pe care vă invităm să n-o rataţi.
Alina Andrei este o artistă vizuală din Cluj-Napoca, cunoscută pentru lucrările sale introspective și experimentale. În instalații foto combină decupaje din hârtie, creând experiențe vizuale încărcate de semnificații personale. În lucrările sale se mai folosește des de ciment și de obiecte personale. Publică fanzine în ediții limitate și a făcut ilustrațiile pentru cartea Expectativa luminoasă, de Andrei Dósa, publicată la editura OMG. Prin lucrările sale, Alina explorează teme precum fragilitatea umană, izolarea și conexiunea universală, reconfigurând granițele dintre fotografie și spațiul fizic. Instalațiile sale invită privitorii să reflecteze asupra dimensiunilor subtile ale realității, transformând imaginile în meditații tangibile asupra timpului și memoriei.
Deschiderea unui spaţiu nou nu poate să nu-ţi hrănească speranţa că poate fi mai bine, e o promisiune împlinită care naşte noi promisiuni. Spațiul proiectelor Culturale și de Tineret din Sfântu Gheorghe este un spaţiu nou dedicat culturii şi artei, un spaţiu care promite colaborare, cooperare, dialog şi atenţie tinerilor, un spaţiu generos şi impresionant ca dimensiuni şi ca demers şi propuneri. E o emoţie bună în orice început şi am fost acolo să ne infuzăm de această emoţie dătătoare de speranţă şi de motivaţie şi de bucuria că sunt oameni care par că nu obosesc niciodată în a lupta pentru lucrurile care contează. Un astfel de om este Anna Maria Popa, directoarea Teatrului „Andrei Mureşanu” şi coordonatoarea acestui proiect. Nu pare că ştie ce înseamnă nu se poate, şi activitatea ei demonstrează esenţa determinării şi implicării. Deci: se poate.
În drum spre Sfântu Gheorghe m-am gândit la faptul că se deschide un spaţiu nou cu aceeaşi expoziţie cu care s-a deschis spaţiul Cilindru – „Zeii de împrumut ai Vienei. Martori împietriți. Naraţiuni fotografice de Christine de Grancy”. O emoţie în plus. Puteţi oricând să daţi o fugă la Sfântul Gheorghe (Varianta scurtă, directă vă duce acolo în cel mult cinci ore cu maşina. Pentru un ocol mai lung prin ţară, cu posibilitatea vederii unei turme de căprioare alergând spre pădure, pentru a vă putea pregăti mental pentru întâlnirea cu speranţa împlinită, mă întrebaţi şi vă ghidez.)
Întâlnirea cu adolescenţii care au participat la Capsulele de teatru şi deşteptări Ideo Ideis la Suceava, adică ateliere de teatru şi arte conexe. După experienţa zilelor de lucru cu trainerii: Mara Oprea – trainer teatru tânăr, Tudor Platon – trainer film, Theodora Dumitrică – trainer In a Relationship, adolescenţii au urcat pe scenă. O lectură performativă coordonată de regizoarea Mara Oprea. Un text cu şi despre adolescenţi: „gânduri de sfârșitul lumii” de Raluca Cîrciumaru, creat în cadrul Capsulelor Ideo Ideis (2024), ca parte din proiectul Exprimă ce ești. Ideo Ideis.
Un grup de adolescenţi foarte divers şi colorat, la propriu şi la figurat, şi-au demonstrat potenţialul. Nu atât spectacolul, cât spectacolul din spatele spectacolului este extrem de important. Nu mă înţelegeţi greşit, au fost minunaţi. Dar procesul şi rezultatul lui sunt lucrurile cu adevărat impresionante, atenţia cu care s-au raportat unul la celălalt, curajul de a fi acolo. Expuşi şi vulnerabili, sinceri şi plini de curiozitate, de interes să se descopere. Discuţia de după spectacol (că a fost mai mult spectacol decât lectură) a fost revelatorie. Au vorbit despre întâlnire, despre descoperire, despre frică, îndoieli şi depăşirea lor, despre faptul că au fost trataţi ca egali, despre faptul că nu li s-a impus nimic, că nu a existat o AUTORITATE. Şi lucrul ăsta a apărut din nou şi din nou în discursul lor. Libertatea de a fi, de a se descoperi, de a încerca. Sentimentul de a fi trataţi de la egal la egal, respectaţi, văzuţi, auziţi, înţeleşi. Sentimentul că şi ei contează. Că ceea ce spun, gândesc, simt, e important. Că întrebările lor sunt valide. Că nu sunt singuri. Au avut curajul să o spună. De pe scenă publicului din sală. Au avut siguranţa să-şi exprime emoţiile, să se bucure, să plângă, să-şi ofere unul altuia un spaţiu sigur. O emoţie intensă. Combustibil pentru speranţă. Viitorul lor e colorat şi viu.
Mi-a accentuat nerăbdarea cu care aştept următorul MagicFest. Nu mai e mult. Nădejdea mea creşte, prinde puteri.
Luana Popa
