Moartea jurnalistului urat
Eu tot insist să veniţi la conferinţe/discuţii. Dar nu şi nu, că le ştiţi voi pe toate şi ce nevoie aveţi să ascultaţi şi profesionişti! Cum care profesionişti? Din teatru, că e festival. A, ştiţi că e festival, dar nu ştiţi care profesionişti. Păi regizoare/ regizori, dramaturgi/dramaturge, actriţe/actori, profe/profi, manageri culturali, critici şi cronicari de teatru. Da, ştiu că ăştia cu critica nu sunt profesionişti, dar îşi mai umplu şi ei viaţa umblând prin săli de spectacole şi prin festivaluri şi dându-şi cu părerea. Cum? Nu au dreptul? Aşa e, dar totuşi, ce altceva să facă? Să tacă. Gata, nu e nevoie să ne enervăm! Doar zic, ca entuziast care alerg cu limba scoasă pe la discuţii, să ascult ce au de spus oamenii pe care îi consider demni de a fi ascultaţi.
E reconfortant să vezi că festivalul aduce oamenii impreună. Şi, mai mult, profesioniştii. Şi în opinii, nu numai în simţiri. Este fascinant cum proximitatea fizică, nealterată de schimbul de replici prin intermediul reţelelor, poate şi armoniza opiniile pe diferite subiecte, altfel posibil divergente. Incluzând critica, care este veriga slabă – de parcă îţi trebuie festival ca să constaţi asta! Practic ea este viciată în mod esenţial, încă de la nivel de concept. Ce e aia act critic? Cum să îţi arogi dreptul de a-ţi da cu părerea despre munca altuia, fără a fi un profesionist? Şi cum poţi fi un profesionist, doar cu o spoială de istorii ale teatrului, nişte dramaturgie citită şi nişte spectacole văzute? Cum să îţi permiţi să evaluezi un spectacol fără să ai licenţă în toate meseriile implicate în actul de creaţie şi producţie al unui spectacol? Nu e impostură? Este. Măcar nişte studii de muzicologie, filologie, scenografie, arhitectură, regie, coregrafie, mânuire păpuşi, artă plastică, arte vizuale, fotografie, video, mecanică, construcţii, interpretare, lumini, electronică, electricitate, actorie, oratorie, filosofie, management, marketing, psihologie, sociologie, teatrologie (deşi asta e o meserie inventată) să ai. Altfel cum să înţeleagă criticărimea ce vede pe scenă? Şi îşi mai dă şi public cu părerea?
Cum îţi permiţi? Cu ce eşti tu mai presus decât restul publicului de teatru, care nu are nici el aceste meserii şi care este ok cu a veni la teatru fără să înţeleagă nimic şi fără să poată aprecia munca unei echipe complexe de creatori, că doar nu are nimeni tot acest cumul de meserii? Până şi Călin Ciobotari, cu două premii Uniter pentru critică, a acceptat aceste argumente infailibile şi a trebuit să recunoască că şi el, în calitate de critic, are un sentiment de impostură când, scriind o cronică, se simte obligat să spună câte ceva despre lucruri în care nu este specialist. Este într-adevăr puţin trist pentru unii oameni, care şi-au dedicat o carieră însoţirii acestei arte, să afle că au trăit o viaţă falsă, inventată, un fel de Matrix în care ei au crezut, dar care, iată, se dovedeşte a fi fost doar un mecanism psihologic de autovalidare şi autominţire, practic ei neavând cum să practice o meserie inventată, pentru care nu au deţinut niciodată instrumentele necesare. Poate afirma un dermatolog că pacientul e mort? El ar trebui să se poată pronunţa doar asupra culorii şi fineţii pielii. Nu e impostură altfel?
Singura mângâiere în faţa unor concreteţi atât de destabilizante a fost metafora criticului, jurnalistului şi traducătorului Doru Mareş, care a emis ipoteza că, totuşi, ar fi posibil să poţi observa o pădure în ciuda faptului de a nu fi specialist în arborii care o compun.
Mai rea e îndoiala care se strecoară. Avem acest întreg discurs pe care ni l-am conturat cu toţii în cap şi pe care îl rostim cu voluptate mai ales în festivaluri vis-à-vis de teatru ca agent de educare, formare a gândirii, stimulare a gândirii critice şi vector de dialog. Adică vino, vei iubi teatrul! Poate n-ul vei iubi, dar te va emoţiona! Poate nu te va emoţiona, dar îţi va da de gândit! Poate nu-ţi va da de gândit, dar te va da pe spate! Poate nu te va da pe spate, dar te va obliga să înţelegi de ce! Poate nu-ţi vei da seama, dar nici nu aveai cum, pentru că nu ai pregătirea necesară opniilor proprii. Îţi spunem noi, o echipă multidisciplinară: A fost superb!
Nici nu ştiu dacă e loc de întristare sau nu în faţa acestor revelaţii. Dar e pentru prima dată când invidiez colegii jurnalişti generalişti sau specializaţi în alte domenii decât cel cultural. Ştiu “comentatori politici” foarte convingători care, cu studii de jurnalism sau filologie, îşi dau foarte pertinent cu părerea despre subiecte complexe precum guvernarea. Fără studii de politologie, sociologie, antropologie, drept, economie, management instituţional şi câte altele, că nu le-om lua pe ministere. Şi prim-ministrul ţipă că e victimizat, că alţii primesc toate laudele, iar el toate criticile. Dar, totuşi, ei nu sunt veriga slabă, ci contraputerea, a patra putere în Stat, apărătorii democraţiei, denunţătorii ipocriziei, nobili eroi în lupta cu dezinformarea şi nevoia politicienilor de a vinde orice mediocritate ca pe o izbândă epocală. Ei oferă repere, sortează performanţa de nereuşită, apără principiile şi adevărul, sunt agenţi de control ai calităţii actului de guvernare şi, prin aceasta, ai sănătăţii societăţii pe care, cu curaj şi obiectivitate, o slujesc. În cultură, omologii lor sunt veriga cea mai slabă.
Dar e loc de optimism. Moderat, adevărat, dar optimism. Presa culturală, încotro ?, o altă discuţie pe teme imposibile găzduită de Festivalul Teatrului Matei Vişniec Suceava. Optimismul că mâine nu va mai durea atât de tare. Mâine va fi lumină. Nu un viitor luminos (nu e nimeni atât de naiv), cât, mai probabil, o străfulgerare de o clipă sau, pentru restul, orbitoarea lumină finală. Concluzii previzibile şi nete? O revistă de teatru, Teatrul Azi, prin Oana Borş, Redactor şef şi Aura Corbeanu, vicepreşedinte Uniter, ca studiu de caz de revistă culturală centrală care să se autosusţină financiar din vânzări? Exclus. Plătim colaboratorii? Sigur, suntem corecţi şi respectăm munca. Avem angajaţi permanenţi? Nu. Conţinut, print, distribuţie, cum atunci? Finanţaţi de Uniter. Fără ajutorul Uniter? Exclus. Bucovina literară, studiu de caz de revistă culturală locală. Finanţată de Consiliul Judeţean Suceava pentru print. Nu ajung banii la timp, avem online. Model de afaceri? Redactor şef Ovidiu Vintilă, citat aproximativ: “dacă te-ai înhămat să faci un lucru, îl faci.” Roxana Dumitrache, jurnalistă culturală, suferă că nu apucă să acopere toate evenimentele din zona culturală care o interesează. Cu cât este plătită o cronică culturală? Este o surpriză când este plătită şi te simţi vinovat că sugi din resursele unui proiect cultural poate mai precar decât al tău. Doar nimeni nu trăieşte din jurnalism cultural, aşa că nu asta este miza. Colega noastră, Doina Cernica, scrie în continuare paginile sale de cultură în cotidianul Crai Nou, cotidian care astăzi, 03.06.25, a ieşit cu numărul 9500. Avem pagini de cultură, dar jurnaliştii care le realizează nu sunt plătiţi. Nici Crai Nou, ca studiu de caz de cotidian local care apare în continuare şi pe print, nu o mai face. Şi nu numai că jurnaliştii culturali nu sunt plătiţi, dar unii îşi şi cumpără bilete la evenimentele pe care le acoperim. Ascultând mărturisirea lui Călin Ciobotari, cum că nu a mai plătit un bilet la teatru din vremuri imemoriale, cred că facultăţile de teatrologie ar trebui să folosească premiile Uniter pentru critică ca pe un instrument de marketing.
Nu încasezi nimic pentru munca de jurnalist cultural, dar şi cheltui mai puţin pentru nevoia ta de a consuma artă! Probabil acesta este unul dintre avantajele unui jurnalist cultural recunoscut, avantaje colaterale de care spunea Doru Mareş, care a şi făcut un calcul scurt pentru cât ar trebui plătită o cronică pentru ca autorul său să poată trăi din asta. Un val de stupoare şi de râs. Deci da, nu se poate trăi din jurnalism cultural.
Şi atunci cum justificăm / vindem specializarea Teatrologie? Când cei din breaslă îţi spun că eşti un duşman, irelevant, dar duşman, care în vârful carierei lui poate fi tolerat în compania artiştilor, dar care în mod normal nu face decât să încurce, nerecunoscător, adevărata artă? Când jurnalişti culturali importanţi îţi spun că nu vei fi niciodată îndeajuns de pregătit pentru a înţelege! Că nimeni nu te va crede că tu ai vrut pe bune să studiezi teatrologie şi că nu ai picat de fapt de la teatru sau regie. Că nu există nici o speranţă să poţi măcar supravieţui din această carieră fără un alt job sau sponsori bogaţi care să-ţi plătească deplasările formatoare în ţară şi străinătate? Că, practic, vei avea studii superioare pentru meseria de Săracul impostorilor. Că eşti ultimul dinozaur şi încurci pe toată lumea.
Şi atunci? Atunci nu poţi să nu apreciezi când o regizoare de rangul Letei Popescu spune, în sfârşit, cinstit, lucrurilor pe nume: mie criticii de teatru îmi sunt dragi, pentru că meseria voastră este pe cale de dispariţie.
Optimismul moderat, după câte am putut cuprinde cu mintea mea, constă în faptul că se va face jurnalism cultural atâta timp cât vor exista oameni care să fie dispuşi, ca şi în prezent, să o facă din nevoi personale şi deontologice, fără pretenţia de a câştiga ceva din asta. Care vor da viaţă unor proiecte ce vor dura exact cât puterile lor. Iar când se vor întâmpla lucruri relevante cultural total neacoperite mediatic, ne vom încrunta sever că nu s-a făcut, jigniţi în fiinţa naţională şi validitatea noastră de mare cultură! Iar când câte vre-un duşman va scrie aberaţii izvorâte din diletantismul şi reaua sa credinţă, lucruri urâte, nepricepute, necontextualizate, lipsite de profunzime, simţire, experienţă, vom constata, de comun acord, care este veriga slabă.
V-am plictisit îndeajuns. Fug pentru că am auzit, pe surse, de un teatru care dă 50 de lei pe o cronică. Poate prind, mă scot de un bilet. Cum spune Antonia Ilie în ultima pagină, carne de tun la reducere.
Dinel Dumitru Teodorescu
