FITS 2025

Am fost la FITS (Festivalul Internațional de Teatru Sibiu). Din nou. Scurt. Din nou. După puteri. De la o vârstă începi să te crezi inteligent, începi să te crezi autonom. Începi să crezi că tu decizi. Că vei merge numai la spectacolele la care ți-ai luat bilet, că la stradale nu crezi să te bagi anul acesta. Iar conferințe, numai alea la sigur. Poate o lansare, acolo, poate un teatru radiofonic. Cel mult un teatru studențesc și poate, poate, dar nu cred, un spectacol bonus, la care să intri cu badge de media, participant, guest sau voluntar, fiecare de care o fi având. Exact ca la clubul festivalului. Unde nu mergi, că nu te țin balamalele, așa că stai până dimineață cu oameni de care nu te lasă inima să te desparți, o dată întâlniți, prin baruri sau oriunde prin oraș. Și PAV, cu ambasada sa de la Habitus, cu spațiile sale și expoziţiile lor, și Ziarul Orizontal și expozițiile foto și Obiectele de teatru ale lui Kantor și Ovidiu Maitec 100? Și neaparat să ne vedem cu …

E bizar cum trec anii și devenim, în egală măsură, mai cinici și mai naivi. Să crezi că descinzi la Sibiu câteva zile și că nu te mai interesează să le faci pe toate, că nu mai ești disperatul de acum 10 ani, care voia tot. Că anul ăsta nu există să plecăm acasă mai târziu de miezul nopții. Știţi, naivități de acestea de adult organizat. Să crezi cu adevărat că poți ierarhiza evenimente, poți alege, poți renunța conștient la ceva sau la cineva și poți bea liniștit o bere sau o limonadă fără să stai cu un ochi mereu pe ceas. À propos de limonadă, că tot suntem pe culturale, știți în Suceava un loc unde se poate bea limonadă de cafea cu ghimbir? Am înțeles că nu e chiar adevărata metodă de preparat cafea la rece, aia pentru milionari, dar mie asta pentru săraci îmi place de mor.

Acum, nu e prea greu nici asta, adică organizarea. Îți iei două spectacole în sală pe zi și îți impui să rămâi pe limita asta. Când fugi de colo colo tot te întâlnești cu un spectacol stradal, că n-ai cum altfel. Eu, fiind probabil foarte important, m-am întâlnit mai mult cu fanfare. Dar, pentru cei mai puțin importanți decât mine, seara tot ajungi prin Piața Mare sau cea mică, dacă nu din alte interese, măcar pentru a te întâlni cu cineva la un suc și astfel dai peste spectacolul mare din Piața Mare (de obicei prins pe macara) sau peste câte ceva mic în Piaţa Mică. Deci stradale nu ai cum să nu bifezi, chiar să nu vrei și să nu îți miști fundul până în Piața Habermann, unde sunt majoritatea. Dacă îți iei conferințele și lansările care te interesează, alea sunt de la 11 și de la 12. Pe la 13 ai terminat, de principiu și poți lua, până încep spectacolele de sală, prânzul sau expozițiile sau teatrul radiofonic. Dacă ești complet idiot și vrei să testezi simțul umorului al universului, îți spui că nu vei face niciuna dintre astea. Te întâlnești cu cineva la o limonadă și atât, că doar nu te-au angajat FITS să alergi de colo colo ca într-un spectacol absurd. Dar, totuși, dacă Muzeul Bruckenthal e chiar acolo, sub nasul tău, în Piața Mare, de ce să mai amâni, haide să vezi expoziția lui Kantor. Și prinzi și Ovidiu Maitec. Bine, nu știi încă, dar prinzi chiar vernisajul expozițiilor FITS la Bruckenthal și te mai vezi și cu niște oameni. Că deh, Sibiu în FITS. Nu îți trebuie strategie de networking, trebuie doar să fii acolo. Și când încerci să te ascunzi dai de unii care fac la fel. Și stai cu ei și inevitabil te duci la ceva cu ei, că din recomandare în recomandare se conturează epuizarea finală. Știi cum e, te duci la cel mai mare festival de teatru din țară pentru că urăști mainstreamul și vrei nebunii underground. Și frumusețea e că, la cât e de mare FITS, găsești și asta. Fie că e un spectacol eclectic american precum My onliness, fie că e vreun performance precum MIAU la Arta non stop.

Dar, fie că bârfă, fie că expoziție, fie că limonadă, fie că teatru radiofonic, fie că prânz, fie că artă contemporană, de la 16.00 încep spectacolele în sală. Am fost tentat să spun de teatru, dar sunt și de circ, și concert, și de dans, și hibride. Când vii însă de la Suceava și nu ai avut bani de Avignon anul acesta, te duci la Morții nu mai mănâncă iaurt, spectacol de Tiago Rodriguez. Tiago este unul dintre regizorii importanți ai Europei contemporane și Directorul Festivalului Avignon. Cumulând spectacolele pe care am avut bucuria să le prind la Sibiu, București și Avignon, pot spune, fără nuanțe, că încă nu am fost dezamăgit niciodată. Apoi te duci, arogant, la Milo Rau. Regizor elvețian, Director artistic al Wiener Festwochen, alt festival european redutabil. Ca tot ignorantul, cum nu ai văzut decât un spectacol de el și „nu te-a dat pe spate”, te duci cu scuturile jos, cu o atitudine clementă de laissez-faire, tradusă românește printr-un ia să vedem cu ce se prezintă și Milo Rau ăsta. Și el se prezintă cu The seer / Vizionara, făcut la Schaubühne Berlin. Mi-e greu să îmi dau cu părerea din scurt despre acest spectacol, care m-a afectat emoțional și intelectual pe multe niveluri, fie că vorbim despre eleganță, estetică, mijloace teatrale, specia teatru documentar, etică sau extremism, fundamentalism, condiția umană, condiția artistului, istorie, artă, traume și societate. Poate în cursul verii să îmi adun gândurile și cuvintele să împărtășesc din starea de blocaj cerebral cu care am ieșit din această experiență și să navighez ușor puzzle-ul în care mi-a împrăștiat gândurile și sentimentele. Așteptăm să apară cronica în Teatrul Azi și, dacă voi considera că nu au fost la înălțime, cum nu îmi vor da spațiu la ei, voi scrie la noi. Una peste alta, este unul dintre acele spectacole la care, dacă mă ține inima, m-aș duce de zece ori, căutând să șlefuiesc încet și mai nedureros decât la prima expunere zecile de planuri mentale pe care spectacolul mi le-a fracturat. Spectacol care stă într-o singură actriță în scenă, Ursina Lardi și un personaj pe înregistrare video, Azad Hassan. Ce faci cu tine după un astfel de spectacol, cum cobori în realitatea ta? Cum mai trăiești cu eu aici și acum, eu cel cu griji legate de transport, desert și apelul nepreluat de la job? Mai ales, ce faci dacă cineva te întreabă, așa, casual, cum ți-a plăcut, când tu îţi doreai să nu aplaude nimeni încă, pentru a nu alunga ce Ursina Lardi a conjurat în scenă?

Dar nici acasă nu poți merge, că de dormit nu vei putea dormi. Așa că mai găsești pe cineva ca tine și te dedai la un simplu companionship, pe alte subiecte artistice decât acest spectacol și așa, ușor, îți negociezi revenirea în cotidian.

Dacă ți-ai păstrat ceva căsuțe libere în program, pentru că numai cine e în concediu nu are de predat materiale sau nu vine și pleacă din scurt, punctual, pe treabă, atunci te poți trezi, dacă ai fost eficient, cu posibilitatea de a intra la 16.00 la un spectacol pe care nu ţi l-ai programat. Sau să mergi la o bere. Sau să mergi la Jungla, spectacolul Adei Milea de la Teatrul Gong din Sibiu. Sper să îi păcălim pe cei de la USV să îl aducă în stagiunea lor de teatru pentru copii. Jungla Adei Milea, precum Pisicile noastre (bine, tehnic ale celor de la Fără zahăr, dar ale noastre, totuși) de la Suceava, este un spectacol superb pentru copii și de un umor intelectual voluptuos pentru adulți. Poate apucăm să vedem și la Suceava ce deștept este acest spectacol-concert, mai ales știind cum umple Ada Milea sala Joseph Schmidt a USV de fiecare dată. Sper la două reprezentații, pentru ca la una umplu eu singur sala. Și dacă tot nu ai fost la bere și mâine pleci, nici teatrul studențesc nu e frumos de ratat, pentru că, pentru noi, statistic vorbind, teatrul studențesc a fost mereu cel mai sigur.

Din cât am văzut în FITS de-a lungul anilor, doar vreo 20% să fi fost sub așteptări, vreo 20% în așteptări și 60% peste așteptări, ceea ce rar se întâmplă în festivaluri cu teatrul profesionist. Probabil că, fiind la început de carieră, studenţii au totul de dat şi chiar dau.

Astfel că, la orele 23.00 te poți îmbăia în teatru tânăr. Iar anul acesta am lovit în plin, prinzând Girls Unwanted al regizorului Ovidiu Caița (îl știm la Suceava pentru montarea spectacolului Münchausen, de Alexa Băcanu, cu Cătălin Ștefan Mîndru). Montare cu actrițe și actori masteranzi ai Universității de Arte din Tg. Mureș. Un spectacol frumos, curat, sensibil, făcut pentru a pune în valoare, pe situații grele, actrițele și actorul din distribuție. Care s-au ridicat și au depășit nivelul așteptărilor, conținând tensiuni și tratând neisteric situații limită. Mi-ar plăcea foarte tare să pot reveni pe larg asupra acestui spectacol și asupra superbei discreții regizorale a lui Ovidiu Caița, care se pune, ca și la Suceava, în slujba actorului și nu a egoului său regizoral. Care, așa cum ar trebui să fie arta regizorală, se simte, dar nu se vede în textura spectacolului.

Când ajungi la două noaptea acasă, realizezi ce bine ți-a ieșit, iarăși, ca de fiecare dată în vreo zece ani, treaba asta cu eu nu mai alerg ca înecatul prin festival. Că mai trebuie să și dorm. Și dormi. De la 3 la 8 dimineața, că tu nu ești ca ăștia tineri, să petreci noaptea în clubul festivalului. Iar dimineața te trezești, îți bei cafeaua, îți dai emailurile, îți strângi boarfele și te duci la lansările de carte. Cele esențiale, fără de care nu am plecat în nici un an și care ne furnizează texte pentru specacole lectură, în şcoli și, mai nou, la Cilindru. Respectiv ultimele traduceri ale Dianei Nechit și ale lui Andrei C. Șerban și Antologia coordonată de Claudia Maior, antologie care reunește spectacolele lectură ale fiecărei ediții FITS, pe care noi o colecționăm, folosim și recomandăm. Apoi mai dai o tură cu George Roșu, pe la el, la Artă non stop, mai vezi o dată, complet, Ziarul orizontal al lui Dan Perjovschi, să pleci cu vibe-ul bun de Sibiu european, îți cumperi prăjituri de tot felul pentru drum și pleci.

Nu înainte de a-ți ştampila, ca orice manager cultural cu experiență, foile de deplasare la o benzinărie din Sibiu. Pentru că suntem profesioniști. Ceea ce vă dorim și dumneavoastră, la anul și la mulți ani.

Dinel Dumitru Teodorescu