Expoziție de fotografii de război
Pentru a nu păți precum Vlad Hodrea, reprezentantul Fundației 9 care a venit la Suceava pentru a deschide Joi 10 iulie expoziția FRONT la Spațiul Cilindru și a mă emoționa, lucru inevitabil vorbind despre această expoziție, voi începe sec, jurnalistic, cu datele ce trebuie să rămână inclusiv cu cei care nu vor termina de citit acest material.
Fundația9, prin Rezidența9, în parteneriat cu Asociația Un Concept Luna, au adus la Suceava pe toată perioada 10 Iulie – 19 August Expoziția FRONT, expoziție de fotografie de război a fotografilor Vadim Ghirda și Larisa Kalik, curatoriată de fotografa Ioana Cîrlig și concepută / realizată de publicația Scena9, împreună cu Rezidența9. Expoziția vă așteaptă în Suceava, la Spațiul Cilindru, în Aleea Dumbrăvii Nr. 10, în timpul săptămânii între 12.00 și 17.00 până în data de 19 August, când va avea finisajul într-un eveniment susținut de Ioana Pelehatăi, editor coordonator Scena9, eveniment urmat de un Chill Talk cu aceasta.
Avertisment: Imaginile din expoziție înfățișează explicit brutalitatea războiului și pot avea un impact emoțional puternic asupra privitorilor. Expoziția nu este recomandată tinerilor sub 16 ani.
Expoziția nu are nevoie de mediere culturală. Trebuie doar să o vezi. Purtat de ea, optimistul va simți dragostea, camaraderia și solidaritatea care emană din fotografiile Larisei Kalik, iar pesimistul rușinea de a fi om ce se întrevede în fotografiile lui Vadim Ghirda. Poate că Larisa este tânăra cu un curaj nebun care a ales să nu mai fugă din fața agresiunii și să lupte cu toate puterile ei și care, poate, prin stofa ei de eroină inconștientă, ne mai spală specia de rușinea lașității. Poate că Vadim Ghirda, după 34 de ani de documentat războaie pentru agenția Associated Press și premii precum World Press Photo în 2017, Prix Bayeux-Calvados pentru corespondenți de război în 2022, Pictures of the Year International și Pulitzer pentru fotografie de știri, cu echipa de la AP în 2023, are dreptate când spune: „Ești expus la disponibilitatea infinită a oamenilor de a face rău. Literalmente îți ia dorința de a trăi, și mai ales îți ia puterea de a crede în oameni.”
Balansul dintre perspectivele lor dă echilibrul fin al expoziției și, mult mai important decât doar experiența estetică și emoțională pe care ți-o procură aceasta, revelează importanța muncii jurnalistice pe care aceștia o duc. În sensul că dă expoziției echilibrul dintre privirea profesională, experimentată, exterioară, care constată din nou și din nou că omul e o brută și cea înfocată, energică, camaraderească, din interior, a celei care luptă și care are totul de pierdut, astfel că din fotografiile sale transpare speranța. Echilibrul dintre privirea care a văzut prea multe masacre și cea a celui care, dacă pierde, va fi masacrat, deci pentru care lupta însăşi este speranță.
Născută în Transnistria în 1998, Larisa Kalik a devenit un inamic al statului la 21 de ani. Scriind o carte despre viața tinerilor în armata transnistreană și lipsa de perspectivă din regiunea separatistă, acuzată de extremism de autoritățile de la Tiraspol, a trebuit să părăsească zona sau să accepte închisoarea. S-a mutat la Kyiv în 2020. Iar Ucraina a fost invadată. „M-am uitat în zare și mi-am imaginat cum tot ce iubesc are să se transforme în curând într-un morman de pietre.
Am atins copacii și clădirile cu mâna, mi-am luat rămas bun de la orașul meu iubit”, scria Larisa la începutul invaziei ruse în Ucraina. Dar a refuzat să fugă din nou și a decis să lupte în felul ei pentru noua sa patrie, prin jurnalism, prin fotografie, prin voluntariat. Documentând războiul, viața pe front, ajutând pentru ca ce poate fi salvat să fie salvat. Fotografiile ei emană afecțiune, aceeași afecțiune din fotografiile de familie, unde nu estetica, ci sentimentul asociat lor este pregnant. Fotografii mărturie a dragostei pentru niște oameni, jaloane într-un hățiș de sentimente și traume. Cu șocul aferent că acești tineri din fotografii ar putea fi morți la momentul în care îi privim noi, precum este Artur, ucis la două luni după ce a fost fotografiat. „Am muncit mult. Cât de mult am putut. Am crezut, și încă mai cred, că jurnalismul e una dintre cele mai importante arme în lupta împotriva Rusiei.” „Eu nu mă tem de explozii, dar mi-ar fi frică să nu fac rău cuiva cu o fotografie nepotrivită. ” (Larisa Kalik în interviu cu Ioana Pelehatăi, scena9.ro)
Deși mineriadele, când, la 19 ani, a văzut pentru prima oară un om murind lângă el, apoi războaiele din Transnistria, Iugoslavia, Palestina, Irak, Ucraina, l-au obligat pe fotojurnalistul Vadim Ghirda să înțeleagă adevăruri simple și traumatizante despre specia umană, și acesta își exercită meseria nu din nevoia de faimă sau adrenalină, ci din conștiința că rolul său este de a „crește acest awareness, care de fapt e singurul lucru care ne creează un soi de speranță că vreodată un număr suficient de mare de oameni de pe pământ vor înțelege că nu e necesar să ajungem să ne omorâm. ” „Crima de război o fac niște oameni ca mine și ca tine. Ajungi să cunoști un om dacă îi pui o armă în mână și îl eliberezi de responsabilitatea socială.” „Omul e o ființă extraordinară, dar are un software cu niște vicii care strică aproape tot farmecul. E dintre ființele care nu se simt confortabil dacă nu se simt mai breze decât cel de lângă.” Cu această perspectivă documentează Vadim Ghirda unele dintre cele mai rușinoase episoade ale istoriei umane, cu conștiința că de arta sa, atenția sa, perspectiva și profesionalismul său poate depinde perspectiva a milioane de oameni asupra unor fapte pe care agresorii le vor îmbălsămate în retorică și minciună. „Din punctul meu de vedere, efectul cel mai grav al fake news nu e că niște oameni ajung să creadă o minciună, evident că e o problemă, dar efectul fundamental e că oamenii cu intenții bune care vor să se informeze ajung să se retragă, nu mai participă. Fiind bombardați cu toate lucrurile astea care se dovedesc întotdeauna a fi altceva decât par inițial, oamenii de bună credință ajung în grupul care nu mai crede. Nu vor să ia parte la o nedreptate din cauză că au citit o minciună, așa că își văd de ale lor și nu se mai bagă în nimic. Și când toți cei care ar vrea să fie corecți își pierd speranța și nu mai cred în nimic, cine crezi că o să profite?” (Vadim Ghirda în interviu cu Ioana Cîrlig, scena9.ro)
Este important pentru victime ce fac ei, riscându-și viața pentru a face dreptate poveștilor unor victime. Este important pentru noi ce fac ei, riscându-și viața pentru a ne dezvălui nouă adevărata față a războiului, pentru a nu ne mai putea ascunde mintea în spatele unor povești frumoase cu steaguri. Este important pentru noi ce fac ei, riscându-și viața pentru a ne dezvălui adevărata față a speciei umane, în speranța că poate vom reuși, totuși, să evoluăm. Este important ce facem noi, cei care ne deschidem mintea, ochii și sufletul pentru a primi mesajul lor. Vom fi dintre cei care pot înțelege că nu e nevoie să ne ucidem între noi și care ne vom împotrivi nebunilor ce ar putea ajunge să dețină puterea să ne pună în situația de a ne ucide între noi.
Dinel Dumitru Teodorescu
Care-i faza cu arta contemporană?
Fain titlu, nu-i aşa? Nu-mi aparţine. E al Rezidenţei9, alături de care aducem luna aceasta şi luna viitoare ateliere la Spaţiul Cilindru, în cadrul programului Caravana9. Un proiect care își propune să apropie publicul de practicile și narațiunile artistice recente.
„Destinat în special tinerilor, programul creează o experiență culturală interactivă și contribuie la formarea unui public nou, curajos, reflexiv și alert din punct de vedere critic. Venim să cunoaștem oameni noi. Să stăm de vorbă. Să ascultăm. Să construim, împreună cu artiști, jurnaliști și comunitățile locale o rețea vie de mici centre culturale mobile, cu proiecții în aer liber, expoziții, ateliere și dezbateri, care repun cultura în centrul comunității.
Nu toate vacanțele încep departe. Uneori, cele mai îndepărtate călătorii încep la câțiva pași de casă.”
Cam acestea sunt principiile propunerii Caravana 9, care corespund perfect cu ale noastre, la Spaţiul Cilindru al Asociaţiei un Concept Luna. În baza acestor congruenţe vom găzdui o serie de ateliere în cadrul Caravana9, ateliere susţinute la Spaţiul Cilindru de artiştii contemporani George Roşu, Matei Udrişte şi Raluca Ioniţă în lunile Iulie şi August. Ceea ce ne propunem prin aceste ateliere ar fi să explorăm ambivalenţa unor produse de marketing/PR (Afiş, pictură murală, stickere, fanzine), produse de interes foarte practic, de promovare şi marketing, pe de o parte, dar care pot fi în acelaşi timp obiecte de artă, forme de rezistenţă, forme de activism şi manifest şi care pot contribui la a crea mentaluri şi simboluri pentru societăţi şi generaţii întregi.
Care-i faza cu arta contemporană? Ateliere despre afiş cu George Roşu 14 şi 15 Iulie 2025, ora 19.00
George Roşu insistă că primul contact cu orice posibilă experienţă culturală, fie ea expoziţie, teatru, concert, eveniment cultural sau educaţional de orice natură, este afişul. Un afiş reuşit poate acoperi un eveniment nereuşit şi îl poate potenţa mai ales faţă de cei care nu vor participa, lăsându-le impresia că au ratat ceva important. Pentru cei care vor participa şi vor fi dezamăgiţi, afişul încă poate rămâne în mentalul lor ca elementul cel mai reuşit, salvând puţin din eşecul evenimentului în sine. Iar pentru un eveniment cultural de valoare, un afiş bun va potenţa experienţa, augmentând-o şi, pe măsură ce aceasta se va şterge odată cu trecerea timpului, fixând-o în memoria publicului ca martor al acestei experienţe.
Oare afişul nu are potenţialul de a deveni simbol nu numai al unui eveniment, dar al unei stări sau chiar al unor generaţii sau locuri, unor mişcări politice, activiste, comerciale sau estetice, atunci când acesta se coagulează într-o identitate vizuală coerentă care îmbracă un demers politic, activist, comercial sau cultural coerent? Este afişul doar ambalaj creat pentru marketing sau este varianta esenţializată a unei experienţe culturale? Poate afişul transmite gustul unei experienţe înainte ca aceasta să se întâmple? Poate afişul influienţa percepţia unei experienţe?
Afişul (cultural) contemporan românesc constă în marea majoritate a cazurilor dintr-o fotografie ilustrativă peste care se aplică siglele organizatorilor, participanţilor, partenerilor, sponsorilor. Care este ultimul afiş de care îţi aduci aminte? Dar ultimul sponsor care ţi-a atras atenţia? Cum poţi face ca, în egală măsură, afişul să fie memorabil şi asociabil cu evenimentul şi, în acelaşi timp, brandul celor cărora li se datorează posibilitatea organizării unui eveniment să poată rămâne în mentalul public?
Ce este identitatea vizuala? Cum concepi un afiş? Cât e estetică, cât e gând? Cum se ajunge de la gând la produs final? Sau, având în vedere că atelierele se desfăşoară în proximitatea expoziţiei FRONT, cum ai putea (sau ai putea?) pune războiul pe un afiş memorabil, care să surprindă dramatismul subiectului într-un mod destul de lejer încât să trezească totuşi curiozitatea unui public prea aplecat spre propriul confort? Este fotografia de război afiş? Oare afişul nu este un manifest în format mare?
Care-i faza cu arta contemporană? Atelier de stickere cu Matei Udriște 25 Iulie Ora 19.00
De la afişe la stickere, pentru completarea arsenalului de marketing sau explorarea unor nişe artistice. Stickerele sunt mai mult decât simple desene, sunt un mod de a ne exprima, de a decora, de a comunica. În acest atelier, participanţii vor descoperi cum pot crea propriile stickere handmade.
De la etichete colorate pentru a atrage clienți la primul autocolant modern, inventat in 1935 de către Stanton Avery, stickerele au evoluat constant. În anii ’80 -’90 au devenit o adevărată monedă socială pentru copii, care le colecționau, le schimbau și le lipeau peste tot. Copiii din ’80 -’90 suntem noi, care putem redescoperi o formă simplă de exprimare ce poate fi vector pentru artă, pentru mesaj politic sau comercial. Dacă ai face un sticker adresat lui Putin, ce ai pune pe el?
Care-i faza cu arta contemporană? Atelier despre pictura murală cu Raluca Ioniţă 4 şi 5 August Ora 19.00
Şi dacă ai o idee destul de bună cât să fie afiş, destul de bună cât să o pui şi pe sticker, nu este destul de bună pentru a o pune pe perete? Nu în ramă, să gândim mare!
Când vorbim despre desene, picturi murale, altele decât graffitti (şi inclusiv), unde şi cum identificăm graniţa dintre artă decorativă şi artă conceptuală? Arta comercială, comandată de un client cu un demers comercial, poate fi şi mai mult? Poate fi combinată arta cu marketingul la un nivel mai profund decât cel exclusiv estetic?
Poate arta murală influienţa sau da personalitate unui loc? Este arta murală eminamente urbană? Arta murală este o specie estetică, o formă de vandalism, o formă de reclamă, un afiş permanent, o formă de protest? Toate? Niciuna? Cât din toate?
Şi, reconectând din nou aceste demersuri cu expoziţia FRONT, poate fi pictura murală o formă de rezistenţă pe timp de război, menită să susţină sau, dimpotrivă, să submineze mentalul combatanţilor şi a civililor? În Varşovia celui de-al doilea război mondial partizani polonezi au fost trimişi în lagăre de exterminare fără a fi fost evrei, ci pentru vina de a fi fost prinşi sau doar bănuiţi că ar fi pictat pe ruine semne de rezistenţă împotriva naziştilor, precum desenul ce simboliza Polonia victorioasă, pamflete la adresa lui Hitler sau ţestoase ce îndemnau la sabotarea naziştilor prin întârzierea muncilor obligatorii.
În SUA vagabonzii au simboluri pe care le desenează pe garduri, pereţi, pietre pentru a semnaliza celor care le văd şi înţeleg că locul respectiv este un loc sigur, sau, dimpotrivă, periculos, că poţi găsi ajutor sau că trebuie să te fereşti. Pictura murală ca limbaj.
În lipsa accesului la informaţie, la posibilitatea comunicării, când nu ai ziar, nu ai radio, nu ai TV, nu ai reţea şi nu ai voie să vorbeşti, este pictura murală o alternativă? Pictura murală între reclamă, artă decorativă, limbaj, artă conceptuală, vandalism sau propagandă: idei de tratat cu Raluca Ioniţă.
Deci, Care-i faza cu arta contemporană? Veniţi, poate vă faceţi o idee.
„Caravana9 e felul nostru de a onora cei 9 ani de Fundația9 – și de a spune că arta, ideile și întâlnirile sunt peste tot acasă. Cultura e vie. Cultura e mereu 9.
Și, pentru o vară, poate fi la un colț de stradă chiar la tine în oraș.” Aleea Dumbrăvii Nr.10, mai exact.
Dinel Dumitru Teodorescu
