Alergat pe graniţă

# Rădăcinile cresc este sloganul sub care echipa organizatoare a festivalului Zilele Nordului se încăpăţânează să nu înţeleagă că majoritatea românilor vor să fie lăsaţi în pace. Ceea ce, cel mai probabil, îşi doresc şi unii cetăţeni ai Darabaniului când, în fiecare an, cu regularitate, se trezesc invadaţi de naţiile inconjurătoare, respectiv botoşăneni, suceveni, nemţeni, ieşeni.

Nu le facem reclamă pentru că, oficial, suntem invidioşi pe ei. Şi pentru că nu pare că e nevoie, de vreme ce jumătate de Suceava migrează oricum anual la Zielele Nordului. Nu pentru că hoardele doritoare de cultură din Suceava, după ce au devorat oferta locală, descind şi peste judeţele vecine. Zielele Nordului este un bizar festival generalist, cu de toate, dar cu deziderate de specific atât sportiv, cât şi cultural. Este un festival de well-being pentru o clasă medie activă. Modulul său principal, care atrage mii de vizitatori la fiecare ediţie, este cel sportiv. Maratoanele ZN sunt deja brand şi iubitorii de muşchi întinşi la maxim (în timpul liber, pentru că în timpul serviciului se refac) şi epuizare de aia bună, în uralele prietenilor şi a familiei, merg pentru ele. Apoi se tratează cu ciorbă sau borş, de la Campionatul Mondial de Borş Moldovenesc, care are loc în Poiana Teioasa. Hai, nu zâmbiţi, că ştiu că de aia mergeţi la Zilele Nordului, să ardeţi 453 calorii şi să gustaţi borşuri de 1300 de calorii. Plus plăcinte, că deh, aşa spune sportul moldovenesc. Apoi concerte până în toiul nopţii. Aici e blocat traficul, aici e inima festivalului.

Dar mai are ZN nişte lucruri şi alea ne atrag pe noi, ceilalţi migratori care s-au obişnuit să nu uite când Darabaniul străluceşte pe hartă. Artă contemporană în spaţii industriale, de exemplu, mai nou. Pavel Brăila, cu o instalaţie eseu despre violenţă şi abrutizare, Times When News Are Faster Than Bullets, găzduită într-o fostă fabrică de carne de pasăre. O cameră salubră de procesare industrială a cărnii în care vizionezi o metaforă deloc vagă a violenţei speciei noastre şi care vorbeşte şi despre informaţie, jurnalism şi capacitatea noastră de a procesa mental violenţa. Realizezi că piaţa publică informaţională este o cameră industrială de procesare a creierelor noastre. Din care nu poţi ieşi şi închide uşa în urmă atât de uşor cum ieşi dintr-o expoziţie. # conectat, nu-i aşa?

Şi am mai prins şi expozitia foto Greatest Clicks a lui Hajdu Tamás, excelent mulată pe întreaga idee de festival în oraş românesc mic, fiind fotografie recognoscibilă de peisaj urban uitat de istorie, dar încă locuit. Fotografii fantastice pe care sperăm să reuşim să le aducem şi la Suceava. Şi Poster X Poem al Asociației Glitch din București, expoziţie grafică de postere născute din poezie. Şi doar ne ştiţi, we are suckers for posters, poezie şi fotografie, deci anul acesta modulul ZN de arte vizuale, pus în valoare de posibilitatea expunerii în spaţii adecvate, ne-a lovit în plin. Ce mi-a plăcut maxim este cât de bine s-a mulat seria de expoziţii de la centrul Expoziţional al Şcolii Leon Dănăilă cu conceptul festivalului – sau ceea ce cred eu a fi conceptul adânc al festivalului, acela de resuscitare prin grefare de prezent a unei comunităţi. Intri într-o clădire nouă, modernă, proaspătă. Începi cu postere ale unor poeme contemporane. Te fură grafica şi le analizezi estetic, fără să citeşti prea mult. Doar e poezie, la urma urmei. Un vers pentru story şi ai rezolvat. Apoi intri la expoziţia cu fotografii despre un urban al precarităţii cu iz de tranziţie, dar tratat cu tandreţea cu care priveşti sărăcia casei bunicilor pe care o iubeşti, aşa săracă, mai mult decât copilăria însăşi.

Expuse pe şevalete, cum se obişnuieşte cu fotografia. Continuate cu fotografii despre plăcinte, Plăcinte povestite de Adrian Baltariu, că deh, la noi tot timpul când e rău e bine rău (probabil de la plăcinte mi-a şi venit în minte metafora casei bunicilor), terminate înapoi în hol, între poezii. Doar că acum, întors la posterele poem, te apuci şi citeşti. Pentru ca, ieşind în curte, să te cuprindă pictura murala, Street Art: lucrări participative cu Georgian Mazerschi, Thea & Monk Ink​, HarceaPacea & Ana Octavia, pe zidul de beton al şcolii.

Cine a curatoriat colajul celor patru expoziţii şi traseele posibile între ele este genial. Fără panou curatorial care să îţi explice ideea, te face să trăieşti prin arta instalaţiei însăşi demersul festivalului, anume că la Darabani, cel mai nordic oraş al României, peste parfumul de mic urban atât de recognoscibil se grefează cu adevărat, vizibil, sesizabil, uneori prin contrast, noul şi contemporanul.

Deci, se ia un oraş care e împăcat cu sine însuşi, care nu îşi doreşte foarte tare să epateze, care nu are nimic de demonstrat şi se invadează. Se pune momeală într-un peisaj excelent o serie de activităţi sportive combinate cu unele turistice şi ceva divertisment. Şi vin muştele la hamace, cum să nu vină! Apoi se mai pune şi nişte teatru, nişte expoziţii, nişte ateliere, nişte proiecţii şi nişte discuţii, să tragă şi bondarii (cei ca noi, leneşi şi zumzăitori), că de nu, stau ciufuţi şi strică cheful celorlalţi. Interesant este, şi la Darabani pare că s-a trecut pragul acela, când începe şi oraşul invadat să-şi accepte invadatorii.

Şi ajungem la partea care mă fascinează pe mine la festivalurile acestea al căror rol declarat este de amorsare comunitară (şi, pe cât posibil, economică), precum Zilele Nordului sau Câmpulung Film Fest (care se desfăşoară săptămâna viitoare). Festivaluri mai mult sau mai puţin specializate, care să propună constant şi coerent o actualizare a unei comunităţi şi care să nu rămână doar un demers comercial sau, mai rău, o petrecere eterogenă de bâlci de duminică, un banalul zilele oraşului. Zilele Nordului este undeva pe la a doisprezecea ediţie, dacă nu mă înşel. Ei declară că vor evalua după 25 de ediţii (dacă vor rezista până atunci în faţa imposibilităţii de a face un astfel de festival să fie şi rentabil) dacă prezenţa acestui festival în comunitatea Darabani a contat la ceva.

Până atunci, nişte semne de încolţire par să se vadă. Poiana Teioasa, în care se desfăşoară concertele, Campionatul Mondial de Borş Moldovenesc şi finish-urile maratoanelor este de acum un reper pentru nordul României. Darabani are un enorm amfiteatru în aer liber, invidiat chiar de Sofocle. Darabani a creat, în colaborare cu festivalul, Muzeul Nordului, la Conacul Balş, punct de asemenea central şi brand al festivalului. Dar alte semne mi se par mai relevante şi mai promiţătoare. Şi anume că anul acesta discuţiile susţinute de Ştefan Teisanu cu invitaţii festivalului, Întâlnirile Nordului, nu au mai avut loc în casa de cultură, precum acum nişte ani, nici la Conacul Balş, precum erau cel mai ades, ci au coborât în centrul oraşului, în Piaţa Nordului, într-o zona devenită pietonală pe perioada festivalului.

Astfel că, pe la orele 16.00, trecând prin centrul Darabaniului puteai vedea o mică platformă cu nişte oameni cu microfoane pe ea şi în jur alte platforme, pufi şi scaune cu oameni cu cafele, crănţănele şi fără microfoane, înghesuiţi după geometria umbrei. Cei cu microfoane vorbeau şi ceilalţi ascultau, cum se cade. Subiecte uşoare, de vară, de week-end, precum raporturi între viitor şi trecut, viitorul fiind exerciţiul de imaginaţie pe care şi-l propune festivalul Zilele Nordului la fiecare ediţie. Discuţie susţinută cu Iulia Popovici (Observator cultural, București), Dorin Dobrincu (Institutul de Istorie A.D. Xenopol, Iași), Pavel Brăila (artist, Chișinău), Anamaria Stan si Ioan Stan (Cimitirul Vesel de la Săpânța). Discuţii despre tradiţii, de unde venim şi încotro ne ducem, despre proiecţii ale viitorului care de obicei ignoră prezentul, despre viitor fondat pe narative mai mult sau mai puţin reale ale trecutului, despre diferenţa dintre memorie şi istorie, despre percepţiile personale ale realităţii care ne influenţează modul de a gândi şi, prin asta, viitorul, atât la nivel personal, cât şi societal. Lucruri lejere precum mecanisme sociologice prin care Ceauşescu ajunge a fi creditat ca un bun lider sau deportarea evreilor din Darabani, populaţie care şi-a adus substanţial aportul, prin meseriile practicate, la fondarea şi ridicarea unui oraş din care evreii au dispărut acum. Ei bine, să zicem că vei fi ieşit să îţi bei cafeaua sâmbătă prin centru şi vei fi picat peste aceste discuţii, pe pietonal la casa de cultură. Ce spune asta despre Darabani şi despre sensul festivalului Zilele Nordului?

Trageţi voi concluziile. Nu voi veni să subliniez că se vor fi cheltuit în Darabani ceva bani pe perioada festivalului, de către hoardele invadatoare, nu voi veni să subliniez ce gură de aer vor fi fiind pentru elevii si tinerii din Darabani atâta hipstereală sau că ne-am întâlnit la Zilele Nordului, unde era voluntară, cu Vicky, liceană din Suceava. Nici că, în timp ce noi plecam în turul expoziţiilor, ne-am întâlnit cu nişte prieteni din Iaşi, care intrau la teatru şi cu alţii din Suceava, care mergeau la acelaşi spectacol de teatru. Vă spun doar că sâmbătă seara,  între Darabani şi Dorohoi am prins pentru prima dată în viaţa mea poliţie pe acest traseu. Două echipaje cu radar în mişcare şi încă unul între Dorohoi şi Suceava. Ce validare mai bună decât faptul că Poliţia Română însăşi ştie când se desfăşoară Zilele Nordului!

Dinel Dumitru Teodorescu