Antract

Teatrul Municipal „Matei Vişniec” Suceava nu are nici acum afişat programul spectacolelor pentru luna octombrie. „Octombrie 2025

Nu există program pentru această lună!” scrie pe site-ul instituţiei. În septembrie ne-am bucurat de o singură reprezentaţie. Ni s-au fluturat cuvinte mari, planuri grandioase de talie europeană şi mondială, dar până una alta, „aveţi răbdare şi încredere”. Răbdarea e pe final, încrederea s-a stins deja. Program nu avem. Avem organigramă schimbată, posturi noi (şi angajări pe post care, conform „Ordonanţei trenuleţ”, nu par foarte legale), un manager încă interimar până la semnarea noului contract. Şi consiliu de administraţie.

Consiliul artistic nici nu contează. Spre deosebire de cel de administraţie, acesta are rol consultativ. Probabil că ăsta e unul dintre motivele pentru care membrii din consiliul de administraţie îşi arogă dreptul de a emite public propriile preferinţe asupra repertoriului teatrului. Consiliul de administraţie nu are competenţe şi atribuţii în sensul ăsta, dar ce frumos ar fi dacă s-ar juca ce-mi place mie… Nu merg la teatru, pentru că sunt oameni ocupaţi şi cu o frică ancestrală de contemporan. Dacă ar merge, ar fi surprinşi să regăsească în repertoriul instituţiei pe care o consiliază şi acele titluri „clasice” pe care le tot invocă. Şi ajungem la analiza de discurs pe care am promis-o.

Desemnată membru în Consiliul de administraţie al Teatrului Municipal „Matei Vișniec” Suceava, Anca Mihaela Gâtlan declara: „Ca dascăl și consilier local, cred cu tărie că teatrul este un pilon cultural fundamental pentru comunitate, un spațiu al dialogului, al educației și al coeziunii sociale. Rolul nostru este să transformăm teatrul într-un loc al întâlnirii, unde toți sucevenii, indiferent de vârstă sau nivel de cultură, să se regăsească.”

DASCĂL, dascăli, s. m. 1. (Înv.) Învățător (la țară); p. ext. profesor. ♦ (Rar) Om de știință; învățat, savant. 2. Fig. Inițiator sau propagator al unei doctrine; îndrumător într-un anumit domeniu. 3. Cântăreț de biserică; diac, psalt, cantor. – Din bg., sb. daskal. Cf. ngr. didáskalos. (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) Academia Română, Institutul de Lingvistică, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2009)

Termenii pe care îi utilizăm sunt revelatorii în analiza discursului pentru înţelegerea perspectivei personale a celui care ne vorbeşte. Anca Mihaela Gâtlan foloseşte termenul dascăl şi nu profesor, deşi sunt convinsă că pe diplomele sale, indiferent de gradul de specializare, în contractul de muncă etc. apare titulatura de profesor. E un indiciu despre unde se poziţionează vorbitorul pe o axă simbolică lingvistic temporală şi implicaţiile aferente. Dascălul are o conotaţie populară şi este folosită destul de des în contexte care fac apel la dimensiunea emoţională şi nostalgică, această imagine luminoasă de tip Domnu Trandafir, care anulează orice reacţie raţională. Profesorul e ceva mai rece, mai standardizat, mai modern. Profesorul urmează programa şcolară, dascălul te învaţă ce crede el că e bine.

Altfel, total de acord cu ceea ce spune Anca Mihaela Gâtlan despre teatru ca „un pilon cultural fundamental pentru comunitate, un spațiu al dialogului, al educației și al coeziunii sociale.” Doar că una spunem, alta înţelegem. Şi încet încet o dăm în fabulă: „Că voi egalitate, dar nu pentru căţei.” Aşa reiese din discursul consilierului local Gâtlan: „Prioritățile mele vor include adaptarea repertoriului la specificul și preferințele publicului nostru local, ținând cont de identitatea culturală și spirituală a Bucovinei, cu un accent special pe valorile creștine care definesc această zonă.” Am punctat în numărul trecut: dramele liturgice, misterele şi miracolele dramatice şi-au avut rolul lor în epoca medievală. Teatrul evoluează şi nu e un instrument de propagandă religioasă. Dialog, educaţie şi coeziune socială, dar în limitele stabilite de dascăl. Ultima oară când am verificat România era stat laic, care la un nivel de bază înseamnă că-şi tratează cetăţenii în mod egal şi nu preferenţial în funcţie de credinţele lor religioase, afilierea religioasă sau lipsa ei. Chestiune care se aplică şi în teatru. Ba mai mult. Teatrul este o artă. Arta nu are ca principală miză să placă, să distreze, să acomodeze gustul unora sau altora în funcţie de preferinţe religioase. Ori dacă vorbim la modul general de valori creştine: iubirea, dreptatea, libertatea, pacea, compasiunea, bunătatea, ar trebui să se aplice la modul general, nu doar celor de care îţi place la un moment dat în viaţă. Aproapele e celălalt îndiferent de rasă, naţionalitate, origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, etc. Şi mai zic o dată, priorităţile membrilor Consiliului de Administraţie al teatrului nu au legătură cu direcţia artistică, cu alegerea repertorială.

Termeni ca incluziune, armonie, educaţie, dialog, nu sunt doar nişte concepte abstracte pe care le aruncăm ca să dea bine, că sunt la modă. Trebuie să le şi înţelegem şi să le aplicăm chiar şi când nu ne convine. Fără „da, dar…” Vrem ca teatrul să fie spaţiu de incluziune, dar fără ăia sau ăilalţi. Ratăm sensul cuvintelor. Şi e de neiertat pentru un profesor universitar, fie el şi dascăl.

Anca Mihaela Gâtlan spune că „mi-am dat seama de ambivalenţa lucrurilor, în ideea în care trebuie să păstrezi echilibrul de a fi o imagine, de a fi cineva în lumea teatrului românesc, european, internaţional şi echilibrul între a aduce şi a reprezenta pe scena teatrului municipal acele piese de teatru care să fie pe placul publicului” şi că nu-şi doreşte să vadă reprezentări ale „cultului LGBT” pe scena teatrului municipal: „nu cred că a pune în scenă imagini nude duc în zona de educare culturală a publicului sucevean în contrabalanţă sau în balanţă cu alte piese de teatru consacrate, piese pe care ne dorim să le vedem şi la Suceava şi pentru care noi mergem să le vedem în alte zone din România”. LGBTQ+ nu e un CULT. Dacă ar fi, ar avea mai multe drepturi şi libertăţi. Poate aşa ar reuşi şi oamenii „mândri de viziunea conservatoare” să înţeleagă că drepturile omului nu sunt o chestie aleatorie, în funcţie de preferinţele uneia sau altuia. N-am înţeles conceptul de „imagini nude”, dar bănuiesc că îi este teamă că ar putea vedea nuduri pe scenă. Bănuiesc că nu consideră nudul o formă de reprezentare artistică. Noroc că Michelangelo, Goya, Klimt, Modigliani, Botticelli, Hokusai (şi câţi alţii) habar n-au avut că nu se face. Dar nici ei nu-s aşa consacraţi ca artiştii pe care şi-i doreşte Anca Mihaela Gâtlan la Suceava. Şi nici nu-s români. Cu atât mai puţini suceveni, bucovineni. Nu dau exemple din teatru că şi alea sunt tot din „orizonturi îndepărtate”.

Mai spune Anca Mihaela Gâtlan că nu înţelege „educarea cu sila a publicului”. De unde deduc că vede rolul educaţional al teatrului, dar că nu-i place. Sau că a fost adusă la teatru cu sila, a văzut că e cu educaţie şi tot nu i-a plăcut. Ea e dascăl, ea educă, nu i se face ei educaţie. Cu sila. Aş zice că educaţia în România se face cu sila, atunci când se face. Că e obligatorie. Şi chiar şi aşa rata de abandon şcolar este înfiorătoare, analfabetismul funcţional aşijderea, că sistemul de învăţământ e depăşit şi învechit (cam ca termenul dascăl) deci nu prea funcţionează în parametri optimi. Şi dacă un dascăl nu respectă atribuţiile pe care le are în Consiliul de Administraţie aşa cum sunt ele stipulate în Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Teatrului Municipal „Matei Vişniec” Suceava, ba se ascunde după expresii clişeatice şi nefondate/nedocumentate ca mantra cu „pe placul publicului”, „ce-şi doreşte publicul”, „oamenii mi-au spus” şi altele din acelaşi registru, nu înţelege rolul instituţiei publice de cultură sau se face că nu-l înţelege pentru că nu-i e pe plac, rezultatele sunt previzibile. Teatrul e pe mâini bune. Teatrul care ar trebui să fie „un pilon cultural fundamental pentru comunitate” va avea aceeaşi valoare culturală şi artistică precum o tarabă de suveniruri creştine importate din China, vândute în Bucovina.

Cât despre verticalitatea consilierului local, Anca Mihaela Gâtlan a ales să facă parte din comisia de concurs (concursul de proiecte de management pentru Teatrul Municipal „Matei Vişniec” Suceava) în ciuda faptului că era într-o situaţie de incompatibilitate etică. Declaraţia privind obiectivitatea/imparţialitatea ei este la fel de legitimă ca întreg discursul despre teatru: zic ca voi şi fac ca mine.

Ne vedem la teatru. Când o fi.

Luana Popa