Ultima vară

Festivalul internaţional pentru publicul tânăr Iaşi, organizat de Teatrul Luceafărul, ca în fiecare an, este, precum în fiecare an, pretextul Oltiţei Cîntec de a aduce atât producţii dedicate publicului tânăr, publicul ţintă al teatrului Luceafărul, cât şi producţii dedicate aparţinătorilor publicului ţintă, respectiv adulţii. Festivalul programează în cursul zilei spectacole dedicate publicului tânăr, iar seara spectacole dedicate publicului mai aproape de majorat şi celui trecut de. Ceea ce ne oferă oportunitatea de a vedea, Iaşiul fiind accesibil pentru suceveni, producţii pentru vizionarea cărora ar ar trebui să depunem eforturi financiare, logistice şi de timp mult mai importante. Mai pe scurt, ca în fiecare an, FITPTI aduce o seleţie atât pentru copilul din noi şi de lângă noi, cât şi pentru adultul din noi şi de lângă noi.

Dintre spectacolele de anul acesta, am ratat, în week-endul trecut, cu multă părere de rău, Despre stele, de Ana Cucu-Popescu, în regia Deliei Gavliţchi, produs de Zbeng Cultural Cluj-Napoca. Poate vom avea oportunitatea să îl vedem în stagiunea de teatru pentru copii a USV şi Casei de Cultură a studenţilor. Copilul 4+ din mine îşi doreşte foarte tare. Nu am prins nici Tramvaiul gândurilor, spectacol de teatru în Tramvaiul Teatrul Luceafărul 75 de ani. Sunt o loază leneşă, recunosc.

Am prins, în compensare, Ultima vară de pace, după un scenariu de şi în regia lui Radu Afrim, spectacol produs la Teatrul „Andrei Mureşanu” Sfântu Gheorghe. „Ultima vară de pace este o cronică scenică lucidă și poetică despre o generație prinsă între crize succesive, idealuri frânte și o nevoie profundă de refugiu uman și simbolic. Într-o lume marcată de ură, populism și frica de război, unde ordinea socială se clatină, câteva personaje din generația tânără, aflată în pragul unei crize existențiale, caută adăpost în inima unei păduri. (…) Aici, în acest spațiu izolat, ei rememorează trecutul, își împărtășesc temerile și visurile și încearcă să înțeleagă ce sens mai are prietenia lor într-o lume tot mai polarizată. Suspendate între trecut și un posibil viitor, personajele înfruntă nu doar natura, ci și propriile vulnerabilități.“

Premisa este că un grup de prieteni tineri adulţi, cu viaţa în faţă, se ascund în ziua alegerilor, după vot, în cazemata în care şi-au petrecut împreună întreaga tinereţe, fără telefoane mobile sau alte mijloace prin care ar putea afla cine a câştigat alegerile. Scenariu al unei ultime zile înainte de disoluţia unei societăţi, zi în care îşi evaluează, cristalizează şi uneori exorcizează trecutul şi îşi visează viitorul cu fiorul dorinţei, dar ca pe un vis neverosimil pe care nu vor avea oportunitatea să îl trăiască. Lăsându-ne pe noi, spectatorii, pradă unei senzaţii de viscerală vinovăţie pentru lumea şi tinereţea pe care le-o furăm şi le-o refuzăm continuu prin nepăsarea, laşitatea şi comoditatea noastră, care invită să se strecoare în toate fisurile pe care le lăsăm în urmă zemurile urii şi ale intoleranţei. Suntem părinţii iresponsabili care îşi abandonează copiii în pădure, să înveţe singuri să meargă.

Spectacolul prezintă un caleidoscop de personaje foarte diferite, autodeclarate ca prieteni, personaje aflate, ca în orice gaşcă de adolescenţi sau tineri adulţi, în continuă tensiune, competiţie, conflict, dar şi atracţie, dragoste, apartenenţă. O replică în mic a lumii reale. Şi, precum lumea reală pe care o reprezintă simbolic regizorul, un sistem fizic deosebit de instabil, intrat într-o criză posibil autodestructivă, deoarece şi-a pierdut punctul de sprijin, pe el, cel care a fugit, lăsându-i pradă dezechilibrului. El, liantul grupului. Conştiinţa lor, sistemul de valori, liderul de opinie, poetul, sufletul care animă comunitatea? El, un simbol al însăşi ideii de civilizaţie, care fuge panicată în faţa ameninţării brutalităţii extremiste, abandonând societatea sie însăşi?

Un spectacol într-adevăr poetic, ce emulează şi propune stări emoţionale complexe printr-un univers sonor (Radu Afrim)

care devine personaj separat şi în acelaşi timp alter ego atât al personajelor individuale, cât şi, mai ales, al grupului pe care acestea îl formează. Grup potenţat nu numai de actoria impecabilă a trupei organice de la Sf. Gheorghe, cât şi de coregrafia Flaviei Giurgiu. Personajele acestui spectacol sunt perfect eterogene şi totuşi se contopesc şi se rearanjează continuu, fluid, într-un grup ce devine un animal vizibil, tangibil, altfel decât ele, independent de ele, dar o hidră cu feţele lor. Iar din actoria, coregrafia şi universul sonor, acest personaj separat care este grupul în mişcare devine o prezenţă tangibilă precum tensiunea din societatea română în ziua ultimelor alegeri. Grupul din acest spectacol este o sălbăticiune în ale cărei mişcări se simte şi tandreţe şi iubire şi apartenenţa şi conştienţa a ce faini eram sau am putea fi împreună, dar şi furie oarbă, nevoie de descătuşare, de refulare, de haos, de voluptate a distrugerii. O vietate într-o vizuină, posedată de multiplele sale personalităţi, ce preiau pe rând şi uneori toateodată narativul. Pentru care scenografia Irinei Moscu funcţionează ca şi cadru (cazemata vizuină), ca şi scenă (masa-piedestal pe care toate aceste suflete zbuciumate îşi dau delirul), ca şi loc de disipare a tensiunilor (canapeaua şi interstiţiile scenografice), dar mai ales ca şi prelungire fizică a stărilor emulate de spectacol (organicitatea vegetală care mângâie şi îmblânzeşte simbolic betonul cazematei). Chiar artificialitatea copacilor este sugestivă, pe lamă de cuţit între complexitatea contorsiunilor ca reflecţie a zbuciumului personajelor şi butaforia unei lumi false, închipuite, extensie a minţii, fricilor şi traumelor lor. Precum un vis lucid ce poate fi trăit cu toată intensitatea în ciuda conştienţei că e doar vis.

Iar în ceea ce priveşte actorii, Oana Jipa, Costi Apostol, Mădălina Mușat, Eduard Crucianu, Bogdan Ifodi, Anastasia Florea, Robert Brage sunt impecabili. Rar să nu poţi nominaliza performanţele unuia/uneia prin comparaţie cu ale altuia/alteia. Dar tocmai faptul că funcţionează atât de bine împreună, până la a construi din prezenţa lor comună un personaj în sine, fără a-şi pierde niciunul – niciuna individualitatea este cea mai mare laudă. O distribuţie în care să nu poţi reproşa nimic nimănui şi în care să nu îţi fie posibil să preferi pe cineva anume este foarte rară. Iar Teatrul „Andrei Mureşanu” Sfântu Gheorghe este unul dintre puţinele teatre care se poate lăuda, la nivel de trupă, cu astfel de echilibre perfecte, realizate din tipologii eterogene, dar bazate pe nivel profesional comparabil, la un nivel atât de bun încât greu să se poată depăşi unii pe alţii. Poate tocmai pentru că sunt atât de buni şi regizorul Radu Afrim a părut, pe alocuri, că nu s-a putut opri din a le mai scrie nişte replici şi a le mai da un moment în plus de strălucire fiecăruia, riscând să mai piardă din tensiune la cei mai puţin răbdători din public. Dar, ca de obicei, pe aceştia îi recuperează cu momentele de comedie.

Un spectacol despre un sentiment de asediu, o materializare reuşită a traumei lăsate în noi de ultimele alegeri. Chiar aşa, dacă asta ar fi ultima vară a unei civilizaţii aşa cum ai cunoscut-o şi pe care celor mai tineri nu am apuca să le-o lăsăm nu mai bună, ci măcar intactă, să o guste şi ei, ce ai face? Amânarea dezastrului nu este soluţia, în ciuda voluptăţii micilor victorii.

Ultima vară de pace  Scenariu: Radu Afrim, Regia: Radu Afrim, Scenografia: Irina Moscu, Univers sonor: Radu Afrim, Coregrafie: Flavia Giurgiu, Distribuția: Oana Jipa, Costi Apostol, Mădălina Mușat, Eduard Crucianu, Bogdan Ifodi, Anastasia Florea, Robert Brage. Teatrul „Andrei Mureşanu” Sfântu Gheorghe. Data premierei: 3 septembrie 2025

P.S. Ne vedem joi la Spaţiul Cilindru, Aleea Dumbrăvii, Nr.10, Suceava, ora 19.00, la vernisajul unei uimitoare expoziţii foto semnată Hajdu Tamás. Greatest Clicks vă aşteaptă. Mai multe despre expoziţie în pagina 2 şi în numărul viitor.

Dinel Dumitru Teodorescu