Toaca

S-a terminat şi ediţia de anul acesta a Festivalului Naţional de Teatru. Multe de văzut, variate. Nici dacă am încerca nu am putea face ierarhii, fiecare pe gustul său, pentru că oferta a fost destul de diversificată cât să fi asistat la spectacole care să fi plăcut, sau nu, dar care să nu fie comparabile între ele altfel decât ca ecou lăsat în minte, simţuri sau suflet.

Aş vrea să laud puţin un spectacol pe care, în primă fază, l-am apreciat ca pe ceea ce este, un produs artistic cu care am rezonat. Dar apoi, ca după contactul cu orice produs artistic valabil, dens în conţinut, mintea mea a zburat spre o serie întreagă de ramificaţii, multe dintre ele fără legătură directă cu spectacolul acesta punctual, ci cu forma de artă care este teatrul dans şi cum, sau mai ales când ar ajunge România să aprecieze cu adevărat aceste forme de artă, hibride. Aceasta în măsura în care nu vorbim de laborator sau avangardă, cuvinte la care publicul român face bubiţe, ci de, pur şi simplu, un alt fel de spectacol. Nu un spectacol în care forma dansului prevalează, ci mesajul transmis prin mişcare şi corp, deci tot teatru, fără text, mai complex şi adeseori mai spectaculos decât teatrul.

Toaca este un spectacol dans de Andrea Gavriliu, Mădălina Dan şi Ştefan Lupu, trei artişti coregrafi români, celebri în breaslă şi în străinătate, produs de Polski Teatr Tańca din Polonia. Trupa poloneză care pune în operă spectacolul gândit pe capitole de către cei trei artişti coregrafi este o trupă profesionistă de dans. Trupă cu care, bănuiesc, coregrafii au iubit să lucreze, fiind liberi să creeze în limitele imaginaţiei lor şi nu condiţionaţi de ce pot (sau, cel mai ades, nu pot) executa actorii cu care lucrează în mod normal. Cum a fost procesul lor de lucru nu ştiu, dar pe scenă s-a văzut lejeritatea cu care corpuri bine antrenate pot spune poveşti, pot articula simboluri şi pot transmite mesaje. Antrenată de estetica dansului contemporan, mintea spectatorului poate fugi liberă în căutarea de chei de interpretare sau doar în surfarea pe suprafaţa estetică a spectacolului, urmând să îşi pună întrebări ulterior, dar nefiind în nici un moment stingherită de stângăcii, scurtături sau accesibilizări care apar inerent când actorii nu au antrenamentul necesar execuţiei propunerii coregrafice.

Uimitor de văzut într-un spectacol de dans contemporan polonez măşti tradiţionale româneşti. Măşti care creionează prin coduri de mişcare societatea noastră dragă, cea tradiţională, de care suntem îndrăgostiţi iremediabil, cu veselia patriarhală, potenţată deseori şi continuu de dragile obiceiuri bahice, cu rolul clar al femeii, acest centru al dragostei şi admiraţiei noastre care îşi împlineşte şi încheie practic destinul odată cu căsătoria, intrând şi ieşind din istorie în ziua nunţii şi atât.

Sub ochii noştri, dansată de dansatori polonezi, se derulează istoria noastră mică, cu generaţii care se retrag şi generaţii care le înlocuiesc, cu fricile şi angoasele fiecărei etape, de la măştile tradiţionale şi toaca ca instrument sacru de ritmare a timpului social la lumea virtuală, himerele ei şi toaca ca masa la care ne îmbuibăm. Lăsându-ne cu întrebări precum ce este acasă? Sau ce este naţiunea? Ce apartenenţă avem fiecare dintre noi şi la ce? La care dintre naraţiunile din scenă aderăm mai organic?

Ar trebui să îl vedeţi. Superb spectacol. Care pe mine m-a împins la o serie de meta-întrebări, mai puţin artistice, legate de scena teatrală românească şi, prin extensie, de noi, românii, ca naţiune. În primă fază pentru că realizatorii şi-au declarat demersul ca o punte între culturi, şi România şi Polonia, dincolo de diferenţele culturale, fiind poveşti din Estul Europei. Spectacolul este o reuşită şi în acest sens. Dar eu o văd mai mult ca pe orice poveste românească: până nu este validată undeva în străinătate, noi nu aflăm de ea. În sensul că spectacolul este produs în şi de către Polonia, cu trei coregrafi romani. Ceea ce mie îmi confirmă, din nou, că artiştii români au şanse mai mari să fie puşi în valoare în străinătate decât în România. Polonia având o scenă teatrală performantă şi foarte avansată atât estetic, cât şi conceptual, eu înţeleg că un teatru din Polonia a văzut mai uşor valoarea unor artişti români decât un teatru românesc. Vechea formulă de carieră în care, dacă nu te validezi în Europa, nu te băgăm în seamă în România. Ştiţi cum e când eşti coregraf în România, te produci în Polonia, pentru că pe teritoriu teatral Polonia este Europa.

Ceea ce m-a dus mai departe cu gândul la discuţia de la Întâlnirile Teatrul Azi la Masca, publicată în Teatrul Azi Nr. 5-6/2025, în dosarul Teatru (în) dans Dans (în) teatru. Discuţie în care o serie de coregrafi, printre care Andrea Gavriliu, discutând despre munca lor în teatru, au distilat ideea că ei sunt aceşti Horatio ai teatrului şi rareori, sau niciodată, Hamlet. În sensul că ei creează coregrafii, mişcare scenică, dans şi limbaj teatral prin gestică, dar o fac adaptat la dezideratul şi viziunea regizorului. Adică ei sunt instrument în mâna regizorului / regizoarei şi creaţia lor este determinată de viziunea şi nevoile acestuia / acesteia, nu de propriile deziderate artistice. De înţeles (şi, în mintea mea, chiar de dorit) nevoia de a fi din când în când Hamlet şi a transpune în realitate demersuri artistice aşa cum ţi le-ai imaginat tu.

Dar unde? Cu cine? Banii se duc pe teatru cu T mare şi, din păcate, teatrul fizic, teatrul dans, dansul contemporan sunt considerate joacă a unor copii râzgâiaţi care nu au vrut să înveţe bine balet. Nu că mergem la balet, dar orişicum, pe ăla l-au validat în Occident de secole, deci îl încadrăm la cultura înaltă.

Tot de la aceşti visători ne tragem speranţa să respirăm mai des arta spectacologică fără text şi să prindem încredere în noi că putem înţelege mesaje şi chiar narative fără cuvinte.

Tot pe ei să îşi facă nume, pe unde pot, că altfel noi nu intrăm în sala de spectacol dacă nu vin deja validaţi, tot pe ei să convingă directori de teatre (slabe şanse) că e timpul şi pentru arta lor, tot pe ei să atragă fonduri în privat, să găsească dansatori buni şi să îşi producă arta. Noi vom veni să o vedem şi vom spune că e extraordinar când vom crede în brandul numelui lor. Cum am început să ne lăsăm convinşi să mergem la teatru concert pentru că ne place Ada Milea sau Fără Zahăr. Andrea Gavriliu pare că este unul dintre numele care să asigure tracţiune şi în România pentru forme de teatru fizic. Cu o Andrea Gavriliu determinată să facă şi o Catinca Drăgănescu directoare de Teatru, uite că Rave de Ravel a putut exista. Cu premiera în Octombrie, la Teatrul Masca, acest spectacol semnat de Andrea Gavriliu, cu cinci performeri, actori la bază, “nesimţit de tineri şi de talentaţi”, este o dovadă că se poate. Se poate face şi într-un teatru din România un spectacol în care coregraful să nu mai fie Horatio, ci să fie Hamlet.

Nu e unic, dar este atât de rar! Dar poate că bate toaca un timp nou şi în teatrul românesc, unul în care să se poată mai mult, mai altfel, mai nou. Să reuşim să ne valorificăm în timp real oamenii faini care se încăpăţânează să facă. Şi să facem minimul efort de a ne deschide mintea şi a consuma puţina viaţă nouă, nu numai felurile tradiţionale. Că dacă era după noi, nici în 2025 nu am fi ştiut ce e cu ciudăţeniile lui Brâncuşi.

Dinel Dumitru Teodorescu