Indici

Să ştiţi că materialul de pe această pagină ar trebui în mod normal să aibă între 7000 şi 8000 de semne pentru a o umple, pe lângă Interviul pe fugă în format standard, fără a umbla la mărimea caracterelor. Asta aşa, ca indicator cultural cuantificabil. Zic indicator cultural, ca să fim pe linie, să ne cuantificăm munca la suplimentul cultural.

Mă pornisem să scriu un material despre interviul dat de Ministrul Culturii, domnul Demeter András, postului de radio Radio România Cultural, privind reducerile de 10% a cheltuielilor în domeniul public cerute tuturor ministerelor. Amuzat fiind că, în ciuda faptului că sunt miniştri care au declarat că de la unele ministere se aşteaptă un efort mai important, pentru că de la altele, precum educaţia sau cultura, care oricum nu au finanţare adecvată, nu se mai poate cere, iată că Ministrul Culturii este ultimul care să plângă cultura, ci, dimpotrivă, este primul care să pună biciul pe ea. 1. Cu relativizări infantile: „Mi se pare că rostogolim şi vehiculăm nişte jumătăţi de adevăruri. Da, nimeni nu spune că domeniul culturii este bine finanţat. Dar există un domeniu în ţara asta care e bine finanţat? Media publică (?? n.r.) este bine finanţată, sănătatea este bine finanţată, infrastructura, dezvoltarea este bine finanţată, a fost vreodată?”.  2. Cu pilde economice despre bugetul de concedii, absolut irelevante pentru managementul  instituţiilor publice (sau private) de cultură, ca scoase din vreo broşură de accesibilizare economică pentru ciclul primar. 3. Cu revelaţia că bugetul pentru Ministerul Culturii este consituit din rămăşiţele zilei, dar cum că domeniul cultural, cum nu îşi poate dovedi eficienţa cu cifre, asta este, cerşetorie. 4. Cu ameninţarea că managerii care nu vor reuși să gestioneze bugetul de anul viitor vor trebui să plece. 5. Cu ideea că 10% reducere din bugetul ce va să fie, dar nu este încă, că nu a fost dat, este Kafka. 6. Şi, de fapt, cu supărarea pe oamenii răi care se fac că nu bănuiau, exprimată de la început: “Ori eu nu cred sau nu înţeleg de ce această măsură de reducere cu 10% a cheltuielilor bugetare, ceea ce afectează eminamente sau exclusiv instituţiile publice de cultură şi nu altceva, nu fenomenul cultural în general, este o surpriză şi pentru cine este o surpriză şi de ce stârneşte controverse? Ce este nou în asta?”.

Pare mult pentru un interviu de 16 minute şi 10 secunde, în care nu se simte nici o clipă atacarea repezită a subiectelor, ci mai degrabă o abordare liniştită, filozofică a conceptelor. Ocolirea lor precaută, palparea lor de la distanţă şi disiparea lor în neant, prin parabole neaşteptate. Dar aceasta pentru că domnul Ministru al Culturii, primul manager cultural al ţării, nu-i aşa, poate jongla cu conceptele precum jonglează AI-ul cu compunerea unui copil de ciclu primar şi le poate lămuri la fel de ineficient.

Şi aş fi mers pe acest fir, scurt, dens şi foarte aleator împrăştiat, încercând să înţeleg şi să pun ordine în ce aud, ca orice produs al unei pregătiri reale care sunt, ca să pot înţelege. Că mă interesează, dar nu înţeleg. Asta era structura materialului de scris. Pe scurt, aş fi dezbătut că, pe ordinea numerotată mai sus: 1.Relativizarea rău-voitoare nu face, în faţa unor persoane inteligente, decât să sublinieze lipsa de argumente şi să culpabilizeze. Ministerul Culturii are unul dintre cele mai mici bugete din istorie. Să spui că da, este adevărat că nu e bine finanţat, dar când a fost vreodată bine finanţat şi apoi să o arunci în absolut spunând: dar cine a fost vreodată bine finanţat în România? este o argumentare infantilă. E adevărat că e greu să găseşti pe cineva mulţumit de cât are, dar asta nu e un argument cu care să defilezi prin faţa celui aflat mult sub limita sărăciei. Ministerul Culturii, care în toate programele sale declară că ţinteşte la 1% din PIB, a avut în anul 2025 un buget de  0,07% din PIB. Nu mai faceţi calculul, cei care înţelegeţi raportul dintre aceste două cifre, n-aveţi de ce.

Acest raport ar trebui denumit Indicator de cinism ministerial. 2. Continuând cu indicatorii marginali ai indicatorului cinismului ministerial aş fi făcut multă başcă de parabolele economice ale gestionării eficiente a bugetului familial. Dar în lipsa nervilor care să filtreze un umor eficient, ţin doar să semnalizez, celor cu pregătire umană, imaginarul parabolelor economice ale dlui ministru. Ne vorbeşte de schimbat maşina, renovat apartamentul versus concedii în Palma de Mallorca sau Putna. În imaginarul dumnealui românii trebuie să decida anual, în funcţie de bugetul familiei, între renovări de apartamente, schimbat maşini şi concedii, mai luxoase sau nu. Şi atunci te întrebi. Cum să explici ce înseamnă 0,07% din care tai 10% sau pleci unei minţi obişnuite să gândească doar grandios, cum pare cea a dlui ministru? Ar fi ca şi cum, în oglindă, ai învăţa un menaj care nu îşi poate plăti întreţinerea la garsonieră cum se negociază 10% dintr-o chirie în Cluj. Nu-i aşa că prăpastia dintre aceste niveluri de percepţie este de netrecut? 3. Cultura, precum toate serviciile publice, precum educaţia, sănătatea, securitatea, nu sunt cuantificabile. Nici Ministerul de Interne, nici cel al Apărării, nici Ministerul Sănătăţii, nici cel al Educaţiei nu îşi negociază bugetele în funcţie de cât contribuie domeniul lor la PIB-ul naţional. Toate sunt beneficare bugetare nete, nefiind trase să aducă sau să potenţeze beneficii financiare societăţii, ci de altă natură, fiecare ăn dreptul său. Aceste domenii nu creează producţie cuantificabilă, ci satisfac nevoi. Faptul că au parte de sume mai importante se datorează faptului că nevoile pe care le satisfac sunt mai stringente, în sensul că trebuie îndeplinite înaintea nevoilor culturale. Nu este vorba de a cerşi ca să primeşti de unde nu contribui, ci să ştii cu ce şi cum contribui la viaţa societăţii. Probabil ceilalţi miniştri ştiu mai bine cu ce contribuie domeniul lor în societate. Nu ar fi rău un grup de lucru la Ministerul Culturii în acest sens, mai degrabă decât pentru a întocmi o grilă de cuantificare pe care nu au reuşit încă să o perfecteze societăţi mult mai avansate decât a noastră în acest domeniu. 4. Să plece. Asta e. Şeful cel mare spune ce trebuie făcut şi cine nu poate, să plece. Şeful cel mare nu trebuie să ştie el ce şi cum trebuie făcut, el doar dă direcţii, ţinte. Şi ameninţă, ca orice şef, să nu îndrăznească careva să întrebe: facem şefu, nu e vorba că nu facem, dar cum? La urma urmei, că eşti la Bucureşti sau la Comuna Izvoarele, nu e acelaşi exerciţiu de viziune managerială? Aplici la Ministerul Culturii sau la AFCN şi, dacă eşti Muzeul Satului sau Muzeul Bruckenthal, vei mai obţine nişte fonduri pe lângă subvenţie. Restul să înveţe şi să se descurce. 5. La faptul că domnul ministru încearcă să ne convingă că o reducere solicitată de 10% din cheltuieli de fapt nici nu e o reducere, pentru că bugetul de anul viitor nici nu există intră direct la rubrica No comment. 6. Nici eu nu înţeleg de ce cred unii că dacă sunt cei mai săraci lor nu li se va aplica, solidar, măsurile necesare redresării economice. Mentalitate de cerşetor.

Cumva ăsta era materialul, în mare. Ar fi fost mai funny, mai sarcastic, o metaforă aici (mie alea economice îmi plac maxim), o ironie colo, să dea bine. Dar ce sens are să mai vorbim despre cultură? Astăzi este 25 ale lunii şi noi trebuie să inventăm banii şi să plătim dările la Bugetul de Stat. Nu mâine, nu când şi dacă apare HG, ci astăzi, fără derogări. Spre deosebire de colegii din domeniul public, care pot ofta pentru un proiect suspendat, dar care îşi iau salariul. Sincer mi se rupe de 10% ai lor. Nu exact asta aţi dorit, domnule ministru? Aţi reuşit: ajunge să ne pese la fel de puţin de domeniul cultural ca şi dumneavoastră.

Montaţi steagurile înainte să stingeţi lumina. Când vin următorii şi vor aprinde lumânările pentru liturghie, în locul reflectoarelor, să se vada măcar că suntem patrioţi. Nu asta e cultura?

Dinel Dumitru Teodorescu