Despre voci

Nu ştiu încă, acum când mă apuc de scris acest material, dacă este despre turism, bomboane, teatru, sau stadii ale indecvării. Mele în societate.

Acum un număr de ani am plecat de la birou spre casă şi mi-am amintit că trebuie neapărat să repar o chestie ruptă şi că îmi trebuie superglue. Am cartografiat împrejurimile şi am decis să intru la Kaufland, unde sigur găsesc. Mi-a luat vreo 20 minute de învârtit prin parcare să găsesc un loc. Dar nu m-am prins că ceva nu e în regulă. Am intrat în Kaufland şi încercam să înaintez spre casele de marcat şi nu puteam. În interiorul magazinului, fără coş, fără nimic, nu reuşeam să fac slalom printre oameni şi rafturi. Atunci a început să mi se pară suspectă aglomeraţia, dar tot nu m-am prins. Am ajuns la case, unde cozile erau nişte şerpi imenşi şi nervoşi de oameni cu cărucioare pline. M-am mirat, dar tot nu m-am prins. Mi-a sunat telefonul. Cineva cu care ar fi trebuit să mă întâlnesc. Mă întreabă unde sunt. În Kaufland şi cred că mai durează. Aoleu, în Kaufland? Ce te-a posedat să intri în Kaufland sâmbătă înainte de Paşti? I-am zis. Îmi trebuia un superglue.

Precum un veteran al inadecvării la graficele vieţii sociale, în ultimul week-end dinainte de Crăciun, ce să faci? Curăţenie, cumpărături, să ajungi cu treaba la zi la birou? Pentru niciuna din cele enumerate nu ajunge un week-end. Aşa că pleci la Chişinău, unde Slava Sambriş a scos premiera unui Macbeth. Da, cel de Shakespeare, povestea veselă de Crăciun.

Când am ajuns în vamă am avut revelaţia, văzând maşini cu numere europene, că poate nu suntem singurii care merg în Republica Moldova înainte de Crăciun. Nu ne-a luat cu panică, că nu suntem panicoşi şi până la spectacol aveam teoretic tot timpul din lume. Cozile nu erau exagerate. Dar, orientat fiind, m-am pus la cea mai lentă coada din istorie, până la performanţa ca, atunci când mai aveam doar vreo trei masini în faţă, să mă apuc să număr câte camioane trec vama până mai înaintăm noi o maşină. Ei bine, până am înaintat noi încă o maşină la coada noastră, la cea pentru camioane au trecut 2 tiruri şi o cisternă. Acesta nu este un reproş vameşilor sau poliţiei de frontieră, cărora nu am ce să le reproşez, ci pur şi simplu urmarea reverberaţiei pe care am creat-o în Univers când şi acesta s-a prins că noi vrem, pe bune, să mergem la Chişinău la teatru. Ne-a dat o oră şansa să ne întoarcem, la o coadă de maxim 10 maşini când am ajuns noi la ea.

Mă opresc cu jurnalul turistic şi trec direct la experienţa teatrală. Teatrul Luceafărul, din Chişinău, este un teatru boutique. Nu am metaforă mai bună, folosind termenul în sensul său franţuzesc, nu cel românesc, respectiv un loc mic, cu personalitate şi patină. L-am perceput ca pe-o bijuterie de aceea veche, pusă în valoare de suflul nou pe care i-l împrumută purtătorii. Atmosfera teatrului este aceea a unui loc vechi, prestigios prin arhitectură şi patină, însufleţit de un aer contemporan.

Dar să trecem la lucruri serioase, doar suntem pe treabă. Spectacolul Macbeth montat de Slava Sambriş la Teatrul Luceafărul din Chişinău începe de la casa de bilete, unde primeşti un bilet de internare. Cu Salon şi loc. Apoi, la internarea propiu-zisă în teatru, asistenţii îţi internau şi telefonul mobil. Acesta, oprit complet, fără excepţie, era depozitat într-un săculeţ care se sigila de faţă cu tine şi ţi se preda sigilat. Deci la acest Macbeth intri dezgolit de conştiinţele externe care au ajuns să reprezinte telefoanele mobile. Intri doar cu mintea ta organică, decuplat de la eul tău din WiFi. Această procedură s-a dovedit a nu fi doar o găselniţă simpatică de a sigila telefoanele de utilizatori pe timpul spectacolului, ci are legatură şi cu conceptul montării.

Spectacolul se joacă în foaier, adaptat pentru reprezentaţie, nu în sala teatrului. Puţine locuri, două rânduri de fiecare parte, proximitate maximă cu personajele, intensitate mare, dar mai ales intimitate mare. Proximitatea, augmentată de universul sonor, contribuie la senzaţia fizică, atunci când reprezentaţia reuşeşte să te absoarbă, că unele personaje sunt cu adevărat himere, gânduri, vise.

Nu ştiu dacă Slava Sambriş şi-a imaginat acest spectacol şi ca pe un pariu cu spectatorul că teatrul poate crea o experienţă care să concureze cu telefonul, dar sunt multe scene în care experienţa teatrală se insinuează în conştiinţa acestuia şi îl duce cu ea la fel de hipnotic precum deviceurile noastre multiubite. Şi o face, lucru demn de semnalat, cu minimum de proiecţie video. Prima proiecţie video a apărut când tocmai felicitam în mintea mea spectacolul că a renunţat la acest instrument, dar calitatea şi adecvarea ei în construcţie m-a fascinat aproape în mod egal precum pe Macbeth, aderând astfel la himera lui. El vâzând cu ochii gândul crimei care îl va înălţa în rang, eu urmărind dacă sângele ce se scurge pe perdea va păta podeaua. Dar ambii captivi într-o himeră.

Montarea va mulţumi sigur şi iubitorii de clasic ce îşi doresc să vadă un Macbeth, urmărind destul de fidel piesa lui Shakespeare, netrădând-o prin recontextualizări sau adaptări forţate, dar dându-i atât formă, cât şi concept contemporane. Poţi citi spectacolul în cheia ambiţiei nebune care duce la o avalanşă de nestăvilit de crime. Este totul acolo. Dar poţi interpreta spectacolul (ori această cheie îmi pare mai savuroasă), ca un vis febril care îţi dezvăluie labirintul nebuniei când devii marioneta impulsurilor exterioare (a se citi universurile virtuale), la care asişti precum martorul visului unui alt nebun. Regia, scenografia, luminile şi universul sonor funcţionează impecabil în acest sens. Adrian Suruceanu (spaţiu scenic), Ana Everling (univers sonor), Dumitru Seretinean (univers sonor), Andrei Chirtoacă (lighting design) şi Lucy Tretyacova (video design) sunt de felicitat pentru creionarea spaţiilor mentale în care să se desfăşoare spectacolul, trasându-le, separându-le, contopindu-le, ascunzându-le şi revelându-le pe cele fizice. La câtă frumuseţe minimală în conturarea spaţiilor de joc, cred că s-ar mai fi putut renunţa la unele obiecte de recuzită, de vreme ce spectacolul sugerează mai mult idei contemporane decât fapte medievale.

Eu aşa am receptat acest Macbeth, ca pe un spectacol ce denunţă pericolul servituţii faţă de himere ce îţi pot distruge mintea şi voinţa. Mi se pare mai puţin despre ambiţie şi sete de putere, cât despre anxietate, labilitate şi nebunie. Poate de aici şi jocul actoricesc. Macbeth (Ion Jitari), deşi erou de război, are atitudine virilă şi suflet vulnerabil. Lady Macbeth (Maria Anton) nu are ambiguităţi, ea este mecanismul prin care Macbeth face următorul pas. Ea este prezenţa din vis care îţi spune ce să faci şi faci fără întrebări. Ea este soţia, partenera, stâpâna (smartphone-ul) lui Macbeth. Voinţa în faţa căreia acesta nu se poate impotrivi. Cum spuneam, toate personajele palpabile mi-au părut, ca spectator, umbrele unui vis lucid, iar cele mai importante mi-au părut vrajitoarele, pentru că ele sunt formă, sunt voce, sunt prezenţă, sunt mereu cu tine, sunt gândurile tale obsesive. Vrăjitoarele (Irina Vacarciuc, Pavel Ermacov şi Lucia Popovici) sunt nu numai personaje, ci dau textură spectacolului şi spaţiilor pe care scenografia doar le sugereză, pentru ca vrăjitoarele să le modeleze.

Nu ştiu ce a vrut să spună spectacolul. Ştiu ce a funcţionat pentru mine. Dar vă întreb, când citiţi aici că e un Shakespeare, dar nu e clasic, că e despre ambiţie, dar mai mult despre adicţie, că ai personajele, dar e mai mult despre voci şi că, pentru a a avea această experienţă teatrală, trebuie să te internezi într-un spital de campanie dintr-un hol din Chişinău, nu vi se pare, parcă, că graniţa nu e un obstacol chiar aşa mare?

Dinel Dumitru Teodorescu

MACBETH,  de Willian Shakespeare, Traducere – Horia Gârbea, Regie – Slava Sambriș, Asistență regie – Dorina Tataru, Spațiu scenic – Adrian Suruceanu, Univers sonor – Ana Everling & Dumitru Seretinean, Costume – Slava Sambriș & Denis Apetrii, Light design – Andrei Chirtoacă, Video design – Lucy Tretyacova, Operator sunet – Igor Cotorobai, Distribuție: Macbeth – Ion Jitari, Lady Macbeth – Maria Anton, Vrăjitoarele – Irina Vacarciuc, Pavel Ermacov, Lucia Popovici, Duncan – Victor Triboi, Malcolm – Gabriel Curagău, Banquo – Ion Liulica, Macduff – Marius – Cătălin Tulum, Ross – Radu Canțîr, Doctorul – Victor Triboi, Portarii – Ion Liulica, Victor Triboi, Hecate, Doica – Victoria Cîrlan, Năluci – Vioara Câșlaru. Teatrul Luceafărul Chişinău, Republica Moldova