Lulek si Dilek
Dilek: Nici nu vreau să mă gândesc unde va duce discuția noastră relaxată de final de an. Știu că nimeni nu mai are suflu să citească după atâtea zile de relaxare și nimeni nu mai vrea să audă cum sau că viitorul sună. La ușă. Nu am voie să folosesc noțiuni negative înainte de Revelion. Doar felicitări și speranță. Luați cu speranță! Fie ca speranța. Să vă fie speranța ușoară. Va fi bine. Sau măcar așa și-așa. Dar de fi va fi. Că nici nu cred că o criză bugetară ne va învăța că, în mare parte, viitorul mai e și cum ți-l faci. Iar de venit el vine, inevitabil. Dar nu este inevitabil să ne ia prin surprindere, mereu și de fiecare dată. Ce să-i faci, destinul românului și pizma pizmuitorului. Acum nici să nu avem păcat: că dacă n-ar fi ceilalți, să știm că totul e din vina lor, chiar nu știu ce ne-am face. Măcar așa știm cine e de vină și ne mai liniștim. Buni și ceilalți la patria omului. Dacă stai să te gândești, Ceilalți, adică ăia care sunt de vină, este o instituție în statul român de departe mai importantă decât Ministerul Culturii. Și dacă nu neapărat mai clar definită, măcar mult mai exactă și mai eficientă în rolul său, acela de a coagula un împreună. Dacă un împreună bazat pe o identitate sau valori cât de cât contemporane, pentru a fi cât de cât plauzibile, nu se poate, măcar Ministerul celorlalți ne oferă, la pachet, validare de grup, evitarea responsabilității și a posibilității de rușinică și, mai ales, explicații clare și nete. Off, mă și speriasem puțin că a mai trecut un an și noi iarăși trebuie să ne salvăm în loc să înaintăm, dar asta e. Și salvarea e un pas. Măcar bine că nu suntem noi de vină. Că putem intra în 2026 curați la suflet și la steag. Cu o sperietură rezolvată, ce părere ai, Lulek, oare mai avem vampiri în România? Și dacă da, ei păstrează tradițiile?
Lulek: Hmm. Aş zice că da, există, şi nu sunt în pericol de dispariţie. I-aş împărţi în tot felul de categorii şi ierarhii – de la cei sugători de sângele sfânt al neamului, la cei care-ţi mănâncă cu poftă hultănească şi ultimul strop de energie vitală, de la cei de salon, care-şi au încă biblioteca înfoliată, să nu pătrundă praful printre cuvinte şi cei care n-au mai citit nimic de la Letopiseţe şi ne explică mândri şi nostalgici cum era pe vremea lor, la cei care au eliminat biblioteca pe motiv de minimalism, de la cei joviali şi plini de glume care joacă ţonţoroiul pe lângă şi în groapa la care au săpat cu sârg ca să îngroape cultura asta mică şi îndărătnică care continuă să se zbată şi să strige cu vocea ei pierită şi vlăguită la cei care se uită rece şi indiferenţi şi taie în carnea ei cu un soi de admiraţie că ei tot taie şi o scurg de viaţă şi ea tot nu-şi dă obştescul sfârşit, la cei care stau pe margine şi contemplă trişti spunându-şi că ei sunt prea mici, prea slabi ca s-o salveze sau măcar s-o lase să se mai întremeze puţin – dar n-o să fac asta, ca să nu fiu acuzată că pun etichete. Dacă nu fac o distincţie clară, argumentată şi bine documentată pe tipurile de vampiri, risc să pic în păcatul generalizării şi al uniformizării vampirismului românesc. Care cred (părere extrem de personală şi subiectivă) că este suficient de variat ca formă de exprimare, dar destul de sărac în conţinut, motivaţie, concept. Dar de dragul dialogului şi a lipsei de tragere de inimă pentru o cercetare amănunţită, îmi voi asuma acest risc.
Ca să răspund la întrebarea despre tradiţii, aş fi avut nevoie de o clarificare. Vorbim de tradiţiile noastre în general sau despre tradiţiile specific şi clişeatic vampireşti? În timp ce-ţi scriam despre nevoia de detalii, mi s-a şi luminat orizontul. Cred că tradiţiile noastre se suprapun şi că, de fapt, sunt aceleaşi ca scop şi obiective. Răspunsul meu e simplu. Da. Cu cât mai vampir cu atât mai tradiţionalist. Cu cât mai tradiţionalist cu atât mai vampir. Tu-ţi dai seama ce împlicaţii filosofico-psihologice are teama/ura vampirească de oglindă? Şi cum asta (neuitatul / nevăzutul în oglindă) e de fapt una dintre tradiţiile noastre cele mai practicate, dar necelebrate oficial?
Dilek: Văd că, în prag de An nou, iarăși te lași pradă tristeților și eseurilor cotidiene. Eu refuz. Practic viața noastră s-ar petrece mereu în universul „Ups, Am înfundat din nou closetul” de la Fără Zahăr. Mămica n-o să priceapă niciodată ce tot țipăm noi aicea, iar Steluța crede că e cool și trăiește hip. La noi nici catastrofele istorice nu par a fi capabile a desfunda closetul, așa că hai să o lăsăm deocamdată așa și să ne întoarcem la îngrijorarea mea genuină: cum fac nemuritorii față plictiselii? Să zicem că ești vampir. Și te aciuezi, să zicem, pe la marginea imperiilor, că e mai discret. Așa, ca să nu te vâneze vânatul. Să zicem că îl cunoști pe Cantemir. Dimitrie Cantemir, 1674 – 1723. În persoană, nu din manualul de-a noua. Un tip fin, deștept. Să zicem că îl ajuți să scrie Descrierea Moldovei. Adică te faci antroplog, pe lângă vampir. Și studiezi moldovenii (cei mai cool, dar și cei mai melancolici dintre români n.r.). Și să zicem că Cantemir nu se face vampir, că era prea inteligent să vrea să suporte mai mult de-o viață. Îl jelești și mai stai pe aici, să vezi dacă ați avut dreptate în observațiile voastre. Și trece un secol. Și mai trece unul. Și mai trece unul. Întrebarea mea este: nu înnebunești de plictiseală? Trei secole de tradiții „De la sate” (tot Fără Zahăr), nu te amărăști? Poate o dată per secol mai apare câte un pașoptist și îl ia gura pe dinainte că poate ne-am luat cu vinul și am rămas în urmă cu vremurile și te mai amuzi să vezi cum își ia la țintă țara globaliștii. Dar câte o vrăjitoare și un soroșist per secol nu este, totuși, chiar așa distracție cât să te țină în priză un veac întreg. Ori în Moldova noastră cam atât durează un ciclu de evoluție. Ce faci? Stai sau te duci? Eu cred că te iei și te duci. Și aici e capcana, în viziunea mea.
La început îți spui că vei mai reveni din când în când, să mai verifici cum merg tradițiile, să duci studiul mai departe, cum i-ai promis lui Dimitrie (nu accepta familiarități, deci nu încercați). Dar cu drumurile proaste, cu atâtea revoluții politice, tehnologice, culturale, economice, militare, oriunde altundeva în lume, revii, ca vampir curios, tot mai rar în Moldova, că nu pleacă ea nicăieri și nici nu o ia înainte. Apuci în jumătate de an să iei pulsul unui secol de viață pe aici, că lista de fațete ale umanității de care ne ocupăm noi e destul de scurtă. Ceea ce ridică întrebări destul de serioase asupra studiului antropologic: acesta este mai relevant dacă observatorul este din interiorul comunității, cu subiectivitatea aferentă, sau dacă este exterior ei, pretext de obiectivitate superioară, dar și de neînțelegere sau neștiință a resorturilor și valorilor interioare ale comunității studiate? Când, plimbat prin lumea mare, un vampir încetează de a mai fi moldovean? Și cât contează? Întrebări legitime care cred că interesează pe toți cei care ne urmăresc. Nu crezi?
Lulek: Pentru unul care zice că nu vrea cu tristeţe, în ciuda formulărilor intelectualo-amuzanto-sarcastice, atingi multe zone nevralgice şi mai împrăştiate decât o turmă de iepuri scăpate pe imaş. Amesteci referinţe culturale, indentităţi şi valori, faci o tocăniţă de dileme existenţiale care-s greu de digerat individual, darămite toate dintr-o îmbucătură. Vorbim împreună şi ne înţelegem separat. O trăsătură tradiţională, de altfel, moştenită din moşi strămoşi şi accentuată zilele astea sub lupa interneţilor. „Cum fac nemuritorii față plictiselii?” Păi vezi? N-ai stofă de nemuritor. Plus că noi vorbeam de vampiri. Sunt personaje diferite cu plăceri comune: hainele lungi şi misterioase, romantismul de televizor. Studiul antropologic pe care-l propui e extrem de complex şi imposibil de înghesuit într-o pagină de Insert Cultural, când lumea se ceartă pe ţinuta de Rev şi pe tradiţiile aducătoare de bani legate de masa de Rev. Există priorităţi în viaţă. Nu pari că înţelegi ierarhia nevoilor umane. Încep să te bănuiesc de ceva. Cât despre apartenenţa vampirului la o identitate localizată şi foarte bine definită în spaţiu şi timp, despre veşnicia moldoveanului în natură, despre acele lucruri care îţi dau siguranţa esenţei eterne şi imutabile pe care poţi conta oricât de des sau rar te-ai întoarce la rădăcină, toate astea au, e adevărat, predictibilitate şi repetitivitate constantă. Care poate fi supărătoare sau plictisitoare dacă o priveşti ca program de divertisment, dar ca factor de analiză statistică nu poate fi decât satisfăcătoare, pentru că e o constantă. Devine amuzant şi provocator să arunci cu tot felul de factori externi în constanta ta, sperând să vezi o modificare cât de mică, iar ea, nu doar că rezistă, dar nici nu se lasă atinsă. Refuz să continui acest dialog. Prefer să mă retrag într-o meditaţie al cărei rezultat sper să fie reducerea cu succes a tuturor aşteptărilor la zero. Dacă nu te aştepţi la nimic bun nu poţi fi dezamăgit. E o soluţie testată. Nu consumă energie inutil şi ai şansa să nu te enervezi cu toţi… vampirii, în prima săptămână a anului nou. Ne regăsim la anu’ şi la mulţi ani.
