Urme

Teatrul de Nord şi-a încheiat prima lună a anului cu un showcase – spectacole reunite ale celor două secţii română (Trupa Mihai Raicu) şi maghiară (Trupa Harag György).

Cu ocazia acestei microstagiuni comune am descins în Satu Mare, cu bucuria descoperirii celor mai bune spectacole recente pe care le propun cele două trupe în peisajul teatral românesc.

Publicul fidel al Teatrului de Nord şi spectatorii specializaţi din ţară şi din străinătate (critici de teatru, selecţioneri de festivaluri etc.) s-au întâlnit pentru a descoperi împreună oferta comună a celor două trupe.

O abordare benefică şi interesantă, această microstagiune comună, care concentrează ceea ce consideră fiecare secţie a fi cele mai bune producţii din anul precedent, nu doar pentru că oferă vizibilitate crescută în rândul publicului specializat, dar şi pentru că oferă publicului local ocazia să descopere oferta teatrului concentrată în câteva zile. Când ai acces tot anul la spectacolele teatrului din oraşul tău (din oricare oraş ai fi), te raportezi la fiecare producţie în parte şi la modul în care ai receptat-o. Un spectacol ţi-a picat mai bine, altul te-a distrat mai mult, unul ţi-a scăpat pentru că nu ţi-a permis programul. Un showcase ţi le pune pe toate la un loc şi le poţi vedea ca un întreg, ca un parcurs, ca o poveste în care fiecare spectacol este un episod, un capitol care-ţi revelează noi personaje cu trăirile şi căutările lor.

Showcase-ul de la Teatru de Nord conturează o astfel de poveste, iar spectatorul este şi martor, judecător care ordonează piesele de puzzle schimbând traiectoria naraţiunii. Pentru că nu suntem la fel şi nu receptăm la fel, pentru că reacţionăm diferit la diferite tipuri de mesaje.

Microstagiunea de la Teatru de Nord nu are o temă declarată, oficială, dar din tematicile spectacolelor propuse se conturează un fir invizibil care traversează spaţiile şi timpurile şi care delimitează un univers al căutărilor comune. Nici timpul, nici spaţiul nu-mi permit o explorare exhaustivă în universurile spectacolelor văzute. Mă voi lăsa ghidată de ordinea în care se vor insinua singure pe pagină ca urme pe care le-au lăsat în mine ca spectator. Mă urmăresc nişte întrebări care s-au activat în timpul spectacolului „Dragostea celor trei portocale” de Carlo Gozzi, în regia lui Ovidiu Caiţa (Trupa Mihai Raicu). Poezia şi râsul pot coexista în acelaşi timp, în acelaşi spaţiu? Pe scenă şi în viaţă deoportivă? Râsul de orice fel e el (fals, sincer, prostesc, deştept, vesel, amar etc.) e o soluţie împotriva letargiei, a indiferenţei, a inacţiunii? E râsul tratament într-o lume în care cerem divertisment ca o alifie la toate durerile şi fricile care ne încearcă?

Poate fi râsul declanşatorul unui haos care să revoluţioneze fundamentele unei vieţi încorsetate în limitele impuse de gadgeturi şi microuniversurile care ne ţin captivi în vieţi limitate la câteva secunde de imagini care se succed aleatoriu ca într-un vis şi asupra căruia nu avem nici un control? Şi când devine râsul doar un analgezic care ascunde simptomele şi îţi grăbeşte sfârşitul ca individ, ca grup, ca societate? Cum identificăm graniţa fină dintre realitate şi constructele pe care le folosim în a ne amăgi că totul e bine şi merge şi aşa? Mă urmăreşte privirea nedumerită a Brighellei (Raluca Mara) în faţa negării evidenţei, în faţa manipulării grosolane a celor care-şi urmăresc interesul fără scrupule, dar şi determinarea cu care refuză să capituleze. Care ne sunt motivaţiile atunci când începem să croşetăm un cocon din povesti care să ne protejeze de o realitate care ne scapă, cum începem să ne lăsăm păcăliţi de poveştile altora până într-acolo încât ne este afectată întreaga direcţie şi cum putem lupta pentru a ne păstra cursul şi a ne asuma consecinţele. Cum ne păzim de capcanele râsului care în furtuna lui ucide două din trei portocale?

Basmul e în acelaşi timp refugiu, oglindă, sau filtru care îndulceşte consecinţele. Pentru ca adulţi care ştiu tot şi refuză orice e nou sau contravine zonei de confort să lase câteva clipe garda jos şi pe sub privirea condescendentă şi hohotul de amuzament să se strecoare privirea Brighellei care întreabă, care te întreabă.

Lumea fantastică din „Maestrul şi Margareta” de M. Bulgakov, regia Sardar Tagirovsky (Trupa Harag György), atrage mai ales prin imagine (bariera lingvistică) nepermiţând savurarea dialogului la adevărata sa valoare. Notez un gând care s-a accentuat pe parcursul spectacolului, răul e seducător, e şarmant, are umor, are putere, se hrăneşte din pasivitate şi ignoranţă şi învinge atunci când îşi izolează victima. Suntem cu toţii eroi în scenarii ipotetice în care răul nedeghizat atacă frontal şi noi îl identificăm ca atare şi ne luptăm cu el dovedindu-ne nouă înşine şi celorlalţi capacitatea noastră morală şi etică. Suntem victime sigure atunci când suntem singuri, încolţiţi de propriile îndoieli, de neîncrederea celorlalţi, de contestarea unui univers al aşteptărilor standardizat.

Două lumi în care fantasticul, visul oglindeşte realul şi lupta fiinţei umane de a-şi păstra esenţa – umanitatea.

Întrebări despre nevoile unei lumi în continuă schimbare, devenit un loc al însingurării, o lume inversată, în contraste puternice şi decizii radicale aruncă şi „rent-a-family.srl” de Andreea Tănase, regia Diana Dragoş (Trupa Mihai Raicu). Alb-negrul absolut e chestionat de gri. Griul întrebărilor poate destabiliza o societate care îmbrăţişează ritualurile şi modul de relaţionare tradiţional dar nefuncţional într-o societate care nu mai are acelaşi mod de operare? Griul va fi înghiţit de una sau alta dintre părţi, pierzându-şi nuanţele şi pierzându-se pe sine sub presiunea convenţiilor prestabilite? Cât din relaţiile interumane sunt un rol, o convenţie cu reguli bine definite în care fiecare actor performează după capacitate, în interiorul limitelor trasate de societate. Pot actorii desemnaţi iniţial să fie înlocuiţi atunci când îşi pierd sau refuză să-şi îndeplinească misiunea? Poate să funcţioneze ca o familie, un grup de oameni legaţi printr-un contract, clauze specifice şi remuneraţie?

O jurnalistă – Miki (Lucia Mărneanu) – este trasă în această lume de propriile sale căutări, o Alice în Ţara Oglinzilor. Lumea se recompune cu susul în jos, iar sensurile îşi caută direcţia într-o mişcare browniană încercând prin adaptare să se stabilizeze., iar spectatorii par că plutesc deasupra scenei, privesc de sus, de jur împrejur, precum un şir infinit şi repetabil de strămoşi la recompunerea lumii.

„Şoapte din umbră” de Tiago Rodrigues, regia László Bocsárdi (Trupa Harag György) ne aduce în universul (adesea mitizat) al scenei, în spatele cortinei, punând reflectorul pe cel mai invizibil dintre eroii teatrului – sufleorul. O poveste de viaţă, legată intrinsec de replicile pe care le şopteşte, de tăcerile prelungite, de ritmul respiraţiilor, de viaţa actorilor şi a rolurilor lor, o privire de aproape a contururilor umbrei care capătă consistenţă, şi carne, şi oase, şi neputinţe. Umbra învaţă respiraţia protagoniştilor pe scenă şi în afara ei, dar nu-i poate salva decât atunci când sunt pe scenă, puterea ei e limitată la limitele scândurii. Poate doar şopti replicile prescrise, nu le poate modifica. Şi dacă pentru scenă rolul acesta funcţionează impecabil, în viaţă se traduce în suferinţă, în nepuţinţă – înţeleasă şi asumată, dar apăsătoare prin consecinţe. Rolul de martor al scenei se acutizează în viaţă. Actorii sunt extensii ale personajelor, şi vieţile lor se intersectează uneori, alteori li se suprapun.

Teatrul creează această legătură invizibilă dar reală între lumi posibile. În dezbaterea dacă poezia luptă contra râsului sau râsul contra poeziei, dacă e alb sau e negru, dacă e bine sau rău şi unde se termină realitatea şi începe ficţiunea, răspunsurile variază şi nu sunt niciodată absolute. Se întâlnesc în dialog, dialogul dintre scenă şi sală, dialogul între spectatori (profesionişti sau nu), dialogul între culturi, între timp şi vremuri.

Fug, mai am şansa să mi se răstoarne lumea încă de două ori în microstagiunea Teatrului de Nord şi nu vreau să pierd nici o clipă.

Luana Popa