Cel mai greu e să prezici trecutul

Științele umaniste contemporane tratează memoria ca pe un teritoriu cu un număr infinit de straturi geologice. Avem memoria individuală, cea înscrisă în neuronii și biochimia corpurilor noastre, dar și memoria colectivă, modelată de ritualuri, povești și limbaj. Avem memoria socială, care consolidează norme și gesturi; memoria culturală, care păstrează simboluri, narațiuni și produse ale imaginației; memoria comunicaţională, care circulă în dialogul cotidian; memoria istorică, care luptă pentru statutul de „adevăr”; memoria politică, selectivă și instrumentală; memoria traumatică, care revine împotriva voinței noastre; postmemoria, transgeneraţională; memoria vizuală, materială și digitală – extinzându-ne până la cele mai elementare forme: memoria pe termen scurt și pe termen lung.

Deși diferite la nivel de scop şi mecanisme, toate au în comun un fapt incontestabil: memoria nu este o arhivă, ci un proces. Nu este un dosar, o înregistrare, ci o negociere. Nu este o dovadă, ci un construct.

Cercetări a unor fenomene precum Efectul Mandela demonstrează că memoria nu e un sistem de stocare de date, ci un mecanism de creare de naraţiuni. Completează constant elementele lipsă, transformă detalii şi reconfigurează trecutul în funcţie de nevoile prezentului. În acest sens, memoria funcţionează mai mult ca o metaforă decât ca o fotografie: nu e o reproducere a lumii, ci o traducere într-un limbaj propriu, o interpretare mai degrabă decât o înregistrare. O metaforă, cum e memoria, generează sens în loc să îl copieze.

Şi totuşi, de decenii, în cultură, fotografia a funcţionat ca model implicit al memoriei – ca un medium de presupusă conservare, stază şi reţinere. Această alegere spune: fotografia şi memoria împărtăşesc o fragilitate fundamentală, susceptibilitatea lor intrinsecă la distorsionare şi dispariţie.

Este un paradox îndelung trecut cu vederea de cultură: fotografia trebuia să asigure memoria, chiar dacă ea însăşi e supusă aceloraşi procese de eroziune, reinterpretare şi uitare care guvernează amintirile. Poate exact din acest motiv devine cu uşurinţă o metaforă a sa – pentru că în imperfecţiunea ei seamănă cu memoria mai mult decât a fost prevăzut.

Teoria „memoriei transactive” descrie memoria ca un sistem interconectat, distribuit între indivizi. Un grup – o familie, un cuplu, o echipă, o comunitate – funcţionează pentru că membrii săi ştiu cine îşi aminteşte ce, cine păstrează ce fragment de cunoaştere şi cine îşi ia responsabilitatea pentru a reconstrui anumite părţi ale trecutului.

În felul acesta, memoria devine un organ colectiv, unul ce nu poate fi păstrat într-un singur corp sau o singură minte. Este rezultatul unor fluxuri de informaţii, schimbări şi delegări. Ne amintim împreună, dar niciodată în exact acelaşi fel.

În proiectul Janei Gombiková, fotografia operează în mod similar: imaginile se multiplică, reapar în diferite variaţiuni şi se procesează una pe alta. Dipticuri, tripticuri, repetiţii – nu sunt doar instrumente formale, ci metafore pentru o memorie ramificată, o memorie care nu reproduce niciodată identic un eveniment, ci creează variante, mutaţii şi parafraze.

Jean Baudrillard spunea că imaginea nu reflectă realitatea, dar o absoarbe; devine un simulacru care înlocuieşte experienţa originală. Roland Barthes a văzut în fotografie o „micro-moarte”, un punct de contact cu ireversibilitatea timpului. Vilém Flusser a adăugat că fotografia nu e transparentă – e un sistem de gândire care impune lumii propriul cod.

Toate aceste perspective converg într-un singur punct: fotografia nu este neutră. Este un mediu al memoriei, dar al unei memorii care se modelează, se degradează şi se rescrie activ – ca un negativ expus la lumină, substanţe chimice, întâmplării şi deteriorării.

Lucrările Janei Gombiková susţin exact această instabilitate. Structura lor – expunere multiplă, decolorări, zgârieturi, perturbări ale emulsiei – funcţionează ca o metaforă vizuală a memoriei în lucru, o memorie care se reconstruieşte constant. Aceste imagini nu-şi propun să servească ca dovezi, ci urme ale procesului.

Seria prezentată în expoziţie formează o compoziţie extinsă, pe mai multe niveluri, în care fiecare fotografie funcţionează ca verigă a unei poveşti. Portrete care se contopesc cu peisaje, corpuri cu fragmente de natură, lumina cu materialitatea emulsiei.

Obiectele îşi pierd contururile fixe şi devin rezonanţe – apariţii care pâlpâie ale memoriei.

Imagini recurente, multiplicări, modificări, fragmente sunt gesturi care subliniază cum funcţionează memoria prin repetiţie fără, totuşi, a se repeta vreodată identic. Aici repetiţia devine sarcina timpului: fiecare nouă ipostază diferă de precedenta, aşa cum fiecare act de rememorare transformă structura unei amintiri.

Întregul are trăsăturile unui palimpsest mnemonic: straturile se suprapun lăsând urme vizibile ale stărilor anterioare. Unele imagini sunt ecoul altora, unele şterg iar altele restaurează. Dezordinea care se creează e doar aparentă – este ritmul organic al memoriei.

Lucrările Janei Gombiková pot fi văzute ca un laborator de reconstrucţie: un spaţiu în care memoria este supusă testărilor, supraîncărcării, repetiţiei şi distorsionărilor şi, totuşi – sau poate chiar din acest motiv – îşi dezvăluie adevarata natură.

În  proiectul artistei, fotografia încetează să funcţioneze ca reprezentare. Devine un instrument de căutare, revelând că memoria nu este ceva ce avem ci ceva ce facem/performăm.

Nu este o arhivă, ci o activitate. Nu e o bază de date, ci un proces. Nu o înregistrare, ci o redactare continuă a ceea ce a fost, căci nimic nu e mai greu decât să prezici trecutul.

Piotr Gąska

Curator al expoziției de Jana Gombiková la Spațiul Cilindru

Traducere din engleză de Luana Popa