Microstagiune
Să zicem că faci artă. Să zicem că ești departe. Să zicem că ești prin nordul țării și nu ești accesibil pentru nimeni din afara orașului tău în mai puțin de 5 ore. Să zicem că tu crezi în produsele tale artistice și ai vrea să fie văzute.
Acum să zicem că tu nu activezi într-o artă care să îți permită să îți iei valiza și să te muți la centru atunci când centrul nu are timp să se uite spre tine, așa că trebuie să te duci tu și să te înfigi în privirea lui. Să zicem că nu te poți urca în autocar cu produsul artistic decât dacă te cheamă cineva. Ori, ca să te cheme cineva, ar trebui sa fie deja convins asupra a ceea ce prezinți.
Deci poate te-am valida dacă te-am vedea (poate chiar te-am adora), dar nu ajungem să te vedem, pentru ca nu ești deja validat și/sau ești greu accesibil. Și ajunsul, dacă ia mai mult de 3 ore, intră la categoria Misiune Imposibilă, din rațiuni evidente, de viață limitată a ființei umane.
Să spunem acestui paradox (al artistului nenăscut în centru) paradoxul Mahomed. De ce astfel? Pentru că oferă cea mai clară imagine a parabolei cu Mahomed și muntele. Ori se duce Mahomed la munte – ca atunci când pleacă copilul artist din orașul natal în orașul unde se întâmplă ce îl interesează pe el și unde se poate gândi la o carieră – ori trebuie mobilizat cumva muntele să vină la Mahomed, dacă acesta este mai greu deplasabil. Ca să fim clari, Mahomed e artistul sau instituția artistică, iar muntele e publicul larg și cel profesional. Ca să nu ziceți că sunt criptic în parabolă.
Și așa apare, pentru teatru (iarăși una dintre artele privilegiate, prin comparație cu altele), microstagiunea. Adică un festival mai mic în care nu dorești să aduci comunității spectacole sau artă din alte părți, ci, invers, aduci comunități (în general profesionale) din alte părți să vadă ce faci tu, ascuns în nordul sălbatic (de pildă). Se programează spectacolele tale relevante (pentru teatru), condensat, în câteva zile și inviți critici, jurnaliști culturali, regizori pe care ai vrea să îi atragi, autori, directori de casting, impresari, tehnicieni și artiști din domeniu, pentru a-i familiariza cu trupa și cu demersul repertorial, pentru a le prezenta posibilitățile logistice, tehnice și artistice ale instituției tale.
Sau, în domeniul artelor plastice, vizuale, etc., un galerist ar invita și programa la vizite ale expozițiilor critici, jurnaliști culturali, colecționari, curatori, directori de muzee și, în general, profesioniști din toate verigile lanțului (trofic) de distribuție care, odată conectate, pot potența cariere și opere, branduri și bani. Ori, spre deosebire de industriile spectacolelor, artele acestea nu au aproape deloc acces la alte fonduri decât cele pe care și le pot asigura singure.
Mai pe scurt, forma asta de prezentare ar trebui să fie un ospăț concentrat și o demonstrație de forță a instituției, pentru că, în țara noastră cel puțin, dacă a dat soarta să te ascundă după vreun munte sau deal, din umbra lor nu te scoate, altfel, decât, poate, o autostradă. Cam cum a fost recent show case-ul Teatrului de Nord de la Satu Mare, teatru cu două secții și două trupe, una română și una maghiară, care se ia în serios și aduce muntele să vadă Mahomedul lor bilingv.
Acum să nu credeți că lipsa unei microstagiuni este o lipsă de viziune a managementului unui teatru. Nu, unele teatre, instituții de spectacol sau galerii nu au nevoie, pentru că ele sunt poziționate exact unde trebuie și nu trebuie să facă niciun efort pentru a avea parte de vizibilitate. Iar când sunt și unde trebuie și mai sunt și bune la ce fac, se inversează raportul de forță – nu poate muntele să fie valid în breaslă dacă nu e la zi cu ce face Mahomed. Oricum majoritatea teatrelor chiar cred despre sine că nu au nevoie de asemenea etalări, fiind comode unde sunt, cu publicul pe care îl au. Știu ele cel mai bine ce vrea publicul lor, astfel că nu își pierd vremea cu reinventarea roții și fac ce știu să facă. Orice complicație suplimentară înseamnă, nu-i așa, muncă suplimentară, deci … Și mai sunt și cele care nici nu și-au propus nimic altceva decât un post călduț, la umbră, iar o microstagiune ar fi o chestie cu adevărat contraintuitivă, pentru că ar atrage atenția la ce fac, când fac, dacă fac.
Ori microstagiunea este și un act de curaj și de încredere în artiștii tăi, că doar nu chemi lumea pentru ca să îi faci de rușine. Și, în ciuda opiniei unora, realitatea e că pentru invitație, cazare și masă nu este nici un jurnalist sau critic dispus să își riște credibilitatea, lăudând ce este de neprivit și validând mediocritatea sau sub-valoarea. Jurnaliștii culturali și criticii de artă nu pot trăi din meseria lor, astfel că sunt mai puțin dependenți de stimulentele financiare și mai sensibili la a se compromite deontologic. De asemenea, ei se adresează unei nișe nelocalizate geografic, deci rușinea lor s-ar răspândi în breaslă mai repede și mai compromițător decât cea a unui jurnalist care, să zicem, are epifanii neașteptate asupra viziunii și meritelor unei figuri publice pe care o ataca până ieri.
Astfel că, organizarea unei microstagiuni este unul dintre cele mai bune instrumente, mai ieftină decât un festival, de expunere și promovare a vizibilității instituției și comunității organizatoare. Dar, cum spuneam, nu este pentru toată lumea, pentru că trebuie să ai ce să arăți. Și această formă de publicitate profesională face parte din instrumentarul „punerii pe hartă”.
Un alt avantaj este și faptul că focusul se face, spre deosebire de un festival în care sunt inserate și producțiile organizatorului, pe creațiile proprii, fără concurență. Un festival poate fi deschis cu un spectacol fanion al organizatorului, dar asta nu înseamnă că în derularea acestuia nu vor fi și spectacole pe care o parte din publicul larg sau cel profesional nu le vor considera superioare producției locale. Ori un organizator de festival care programează invitați mai slabi decât producțiile proprii nu va face, pe termen lung, decât să îngroape festivalul în mediocritate și irelevanță. Microstagiunile nu au acest dezavantaj, decât, cel mult, al comparării unei secții cu alta, în cazul în care organizatorul are mai multe secții. Dar, indiferent de acest aspect, focusul rămâne pe producția locală, repertoriul local și pe artiștii organizatorului. Astfel poate fi văzută și, dacă are cu ce, apreciată o instituție culturală mică sau/și departe de centru. Dar, repet, trebuie să aibă și ce arăta. Ceea ce vă dorim și dumneavoastră.
Dinel Dumitru Teodorescu
Privirea
Dacă o fotografie face cât 1000 de cuvinte, câte cuvinte adună o privire?
Astăzi 10 Martie și mâine 11 martie, dar şi la finalul lunii (30 şi 31 martie) aveţi ocazia să descoperiţi experienţa „Amintiri proaspete: Privirea (Fresh Memories: The Look)ˮ, un documentar VR în regia lui Ondřej Moravec şi Volodymyr Kolbasa, produs în 2023. Ȋntre orele 11 şi 20, vă aşteptăm la Spaţiul Cilindru (Aleea Dumvrăvii nr. 10, Suceava). Intrarea este liberă.
Este o experienţă de doar 10 minute cu un puternic impact emoțional (nu este recomandată celor cu vârsta sub 12 ani) dar care transportă privitorul într-un alt spaţiu, cel al războiului şi al urmelor pe care acesta le lasă. Cu fiecare privire întâlnită, experienţa devine una personală, întrebările lor – ale Alinei, Tetyanei, ale lui Ivan sau ale Annei devin şi întrebările celui care priveşte de departe, din confortul spaţiului în care se află.
„Case distruse, școli, spitale, străzi și multe altele. Războiul din Ucraina a luat mii de vieți și a distrus zeci de mii de gospodării, încă de la început. Harkov a fost unul dintre orașele cel mai grav afectate. În această experiență imersivă în realitate virtuală, inspirată de celebrul performance „The Artist Is Present” al Marinei Abramović, privești în ochii celor care și-au pierdut casele sau locurile dragi. După ce trăiești aceste povești, te întorci în apartamentul tău (modul realitate augmentată) pentru a-ți regăsi liniștea. Însă descoperi că locuința ta este în ruine – dărâmături peste tot, aproape imposibil de recunoscut. Este real? Este un vis? Ce poate trezi în noi acest simplu schimb de priviri? Va aduce disperare, durere sau speranță?ˮ
Luana Popa
Amintiri proaspete: Privirea (Fresh Memories: The Look), Republica Cehă, Ucraina, 2023, 10 min. Regia: Ondřej Moravec, Volodymyr Kolbasa. Imagine: Vadym Makhitka, Vartan Markarian. Montaj: Jan Čermák. Sunet: Martin Bonus Hůla. Producători: Ondřej Moravec, Robin Pultera. Producție: Brainz Studios
* Acest film nu este recomandat celor cu vârsta sub 12 ani.
Premii și festivaluri:
Premieră mondială – South by Southwest (SXSW), 2023
Cel mai bun film VR – Festivalul Internațional de Film Bolton, 2023
Mențiune Specială (Immersive All Around Cinema) – Festivalul Internațional de Film Documentar Salonic, 2024
Festivalul Internațional de Scurtmetraj Clermont-Ferrand, Panorama VR, 2024
Volodymyr Kolbasa este un cineast și artist media cu o formare în cinematografia clasică și în arta imersivă și media. A absolvit un master în Narațiuni digitale la Școala Internațională de Film din Köln și cursul de master Viewfinder Erasmus Mundus, program în cadrul căruia a studiat și la Școala Națională de Film IADT din Irlanda, la SZFE din Ungaria și la Baltic Film School din Tallinn. Pe lângă munca sa în domeniul cinematografiei, Kolbasa contribuie și la dezvoltarea de filme interactive VR și proiecte AR pentru spații muzeale.
Ondřej Morávec este un regizor, scenarist și producător independent. Colaborează îndeaproape cu grupul creativ Brainz Studios. Din 2014, lucrează ca dramaturg independent pentru mai multe festivaluri de film din Cehia. Este curator al secțiunilor de filme VR la festivalurile Anifilm, Letní Filmová Škola, Febiofest și Zlín Film Fest și este co-fondator al Art*VR Festival din Praga. Premiera mondială a primului său proiect VR, „Darkening”, a avut loc la Festivalul de Film de la Veneția în 2022. Ulterior, proiectul a fost nominalizat la Premiul Leul Ceh pentru Cel mai bun film de animație.
