pacientul pe ordinea de zi: teatrul

Încă aud foarte des această propoziție aruncată prin cercuri mai mult sau mai puțin restrânse, nu mai e teatrul românesc ce a fost odată, iar de cele mai multe ori ne oprim, ne holbăm unii la alții, râdem trei/patru glume despre asta și o dăm mai departe. Cu siguranță rămânem toți/aproape toți cu un gând amar, mai ales dacă ești din interior. Bine, și acest interior e atât de vast și diferit, de la colective de teatru de stat la independența (zona culturală independentă), de la oraș la oraș, de la unele generații la altele, de la un lucrător cultural la altul; am ajuns să-l disecăm (pacientul pe ordinea de zi: teatrul) mai ceva ca un chirurg extenuat după ani și ani de gărzi infernale… Să ne întoarcem la … la teatrul din spațiul Carpato-Danubiano-Pontic, dar la teatrul din perioada de dinainte de ’89, acest teatru al rostirii, al mușcării de cuvânt, al decorurilor impunătoare, costumelor care mai de care, al pateticului și exagerării actoricești, dar și al propagandei ideologice. Printre scheciurile lui Toma Caragiu care se bucurau de succes, prin inteligența și măiestria actorului care dădea viață acestor micro-spectacole sau printre momentele furate (bine, ca să nu fiu rău din primele rânduri și să cerem niște dovezi televiziunii publice, să le zicem inspirate) de la BBC pentru tot felul de serbări tovărășești, revelioane sau altele. Nu zic că nu a fost auster pentru actori și pe atunci sau că erau unii care voiau să fugă pe ruta scurtă cu câte o poezică sau cântecel pentru tătuț, nu, nu zic asta. Cu siguranță au fost și produse bune, înțelese și relevante pentru societatea de atunci, cu glumițe ascunse anti-sistem, cu remarci aduse conducerii, care să fi făcut cumva să-ți schimbe câtuși de puțin viața asta (sau aia) banală fără internet sau acces la informație, sau doar la informația aprobată de sistem… Dar, în general, cam ce trecea de Cabinetul II erau serbări. După revoluție, istoria culturală recentă ne arată mai multe zbateri pe mai multe planuri: apar texte de la sertar, scrisul se schimbă, nu se mai află sub lupa securității sau politicului defectuos, strada, lumea din jurul artiștilor devine inspirație-oglindă pentru spectacole, apar teatre noi, stiluri noi, voci noi, apare zona independentă cu multe mișcări de avangardă, zona experimentală — performance-ul apare și el, unii dansatori-coregrafi se luptă să deschidă un centru al dansului și multe altele. Deci, pe scurt, putem s-o spunem că revoluția continuă pe plan cultural (după cum ați observat abordez mai mult zona spectaculară, dar schimbările sau încercările de schimbare s-au produs pe toate planurile artistice și literare).

            Acum avem teatrul ăsta adus în / din stradă, adus în actualitate, cu personaje care seamănă mai mult cu vecinii de scară, familii disfuncționale în vacanță în deltă, femei care își cer drepturile, bărbați la saune povestindu-și neajunsurile și minusurile, adolescenți abandonați într-o lume haos cu droguri sintetice, drepturi pe minus, dar și comedioare tip serbări pe care unii le livrează la public cu nonșalanță puerilă, zicând că: oricum se găsește public pentru orice, oricum, n-ai văzut, publicul e drăguț? Publicul e sătul de așa ceva, publicul trebuie obișnuit cu produse de calitate care să-i dea șansa la dezbatere și critică — am impresia că ne întoarcem la serbări… Sau unii actori / prestatori de servicii artistice (să-i includem pe toți lucrătorii culturali, să nu dau impresia că am ceva cu actorii: am ceva cu impostorii, indiferent de ramura de activitate) n-au depășit niciodată serbărelele teatrale? Teatrul nu e un loc călduț al validării, teatrul e un loc riscant, unde ar trebui să poți fi contrazis, să poată fi oricine în dezacord cu ce arăți pe sfânta scândură.

Mai avem parte de acel teatru hiper-răsuflat cu simboluri de trebuie să te scarpini cu trei mâini și tot nu te prinzi de firul poveștii, care te introduce într-o lume mistică și te lasă acolo, care nu îți mai dă și ieșirea… totuși cum e mai bine, cu realitatea în față sau cu de ăsta care te pune la muncă inutilă? Nu o să fac comparația aia cu: teatrul politic sau Teatrul; am auzit-o recent și nu mi-a plăcut reacția mea (teatrul e politic, teatrul de orice formă e politic, a fost și este politic și social). O să exemplific prin două spectacole vizionate recent și prin cum am înțeles (eu — actor) abordarea profesională a colegilor și colegelor de meserie. Un spectacol scris de Eugen Ionescu și unul de William Shakespeare, adaptat de o dramaturgă și actriță româncă, Rinocerii și Povestea Regelui Lear: voi aborda structura spectacolului, temele cele mai importante, poate și niște sub-teme, dar în special energia actorilor de pe scenă care nu au altceva de făcut decât să spună povestea implicându-se All-in.

            O să spuneți că n-am cum să fac asta, o comparație între Ionescu și Marele Will. Așa e, n-o fac, sunt dramaturgi diferiți, din timpuri, stiluri și abordări diferite. Mă voi concentra să fac comparația doar din punct de vedere al procesului de lucru care se vede în rezultatul final, spectacolul. Așadar, primul spectacol din start mi-a dat senzația de rețetă de spectacol studențesc unde trebuie livrat ceva pentru a demonstra ceva, fără prea multă implicare, un spectacol studențesc pentru o notă de trecere. Ori aici nu e vorba de asta, ci e vorba de un spectacol dintr-un teatru de stat, pentru care plătești un bilet. În acest spectacol a fost vorba despre o lume în schimbare, unde oamenii devin niște consumatori, de orice, din cauza epuizării intelectuale… Am zis că voi aborda procesul — actori care mi-au dat impresia că nu vor să fie acolo (nu spun că vina cea mai mare e a lor, din proces făcând parte mai mulți și nu de puține ori vina e și în alte părți). În primul an din facultățile de profil ești învățat (sau ar trebui), să îți privești, asculți, sau susții partenerul sau partenerii de spectacol pentru a crea acea lume interioară: să poți lua publicul cu tine pentru un timp limitat și să îl scoți din cotidian. Regizorul spectacolului a abordat această problemă mai mult prin artificii, care n-au prea surprins (fiind atent și la reacția publicului). Un spectacol care își găsește soluțiile prin cioace (cum le spunem glumițelor care ne distrează pe noi, actorii), un spectacol de la care, atunci când pleci din sala de spectacol și te întrebi ce ai văzut, nu știi ce răspuns să-ți dai. Cel de-al doilea, un spectacol de teatru de copii cu actori și marionete, care, prin execuție, dar nu numai, pornind de la text, regie, trăirea actorilor pe scenă, decor, păpuși, poate concura cu multe spectacole pentru adulți din țară, m-a captivat și m-a ținut acolo nemișcat (așa să tot mergi la teatru să vezi emoție pe scenă pe care s-o iei acasă și poate să și rămână cu tine mult timp). Cei doi actori, care joacă mai multe personaje, își delimitează fiecare voce printr-o complexitate din ce în ce mai rară pe scenele de la noi, live, acolo, în fața noastră. Nu pot să merg la teatru și să fiu atent doar la poveste (defect profesional, pe care îl avem mulți dintre noi), fiind cu gândul: cum aș face eu, sau eu aș face mai bine sau măcar altfel? Tema acestui spectacol e dorința copilului să fie văzut de părinți, să fie validat și iubit — o temă actuală, relevantă pentru timpurile noastre, dar și un semnal de alarmă pentru părinții care se aruncă în muncă și uită să le dea copiilor esențialul: iubirea. Un spectacol care nu mi-a dat senzația de serbare absolut deloc, pentru că a fost tratat cu seriozitate și a fost realizat cu gândul că publicul său este un public inteligent, pe care nu l-ar putea păcăli. Oare seriozitatea e un punct de plecare pentru a nu face serbare? Cred că e mai complex de atât — teatrul e un loc al libertății, dar o libertate repetată, gândită în detaliu și responsabilă.

În final vă las cu câteva întrebări care mă frământă și pe mine și care îmi dau de gândit de fiecare dată când intru într-un proiect, indiferent dacă e teatru, performance sau dramaturgie: Unde s-a rupt nevoia de adevăr și dorința de a trage semnale de alarmă? De ce ar vrea cineva să păcălească publicul (și apoi să se plângă că lumea nu mai merge la teatru)? Ce am pierdut? Ce am câștigat, dar nu recunoaștem?

răzvan omotă

Mai contează?

Teatrul. Tot teatrul. Că tot vine ziua lui. Și, poate, printre serbări și urări de complezență, cât să părem importanți și în mijlocul problemei, ne dăm timp (fiecare după disponibilitate) să ne întrebăm la ce e bun teatrul în viața noastră. E divertisment? E mai mult de atât? E un loc de întâlnire? Ce fel de întâlnire? O întâlnire confortabilă în care ni se oferă exact ce ne dorim, așa cum ne dorim, în care să ne simțim validați în gândire și simțire? Sau o întâlnire în care să fim provocați să gândim dincolo de gândul cu care am venit de acasă și pe care-l fluturăm cu îndârjirea deținătorilor de adevăruri absolute? Mai e teatrul proverbiala oglindă? Și cât de dispuși mai suntem să ne privim în ochi, dincolo de măști sau filtre instagramabile? Mai e teatrul un spațiu de dialog? Un spațiu comun? Un spațiu de întâlnire a ideilor și a părerilor diferite? Un spațiu care să permită și prezența celuilalt?

Vă propunem o întâlnire cu Robert Kocsis și „For What It’s Worthˮ, joi, 26 martie, de la ora 19, la Spațiul Cilindru (Aleea Dumbrăvii, nr.10, Suceava). Durează 60 de minute. E despre dialog într-o lume tot mai polarizată. Vom urmări împreună ce se întâmplă când poziții ideologice diferite încearcă să vorbească una cu cealaltă – nu pentru a ajunge la un acord, ci pentru a vedea dacă mai e posibil un spațiu comun. Nu oferă soluții, ci testează, în timp real, limitele, tensiunile și șansele reale ale unei conversații.

For What It’s Worth

De și Cu: Robert Kocsis

Vârsta: 16+.

Intrare liberă. Rezervări: contact@unconceptluna.ro

„For What It’s Worthˮ este un performance realizat în rezidența Spații de creștere la Reactor de creație și experiment.