Lulek și Dilek. Dialoguri 10

L: Dragă Dilek, nu ți-am mai scris demult. Dar nici tu mie. Nu e un reproș. E o constatare. Ne-am luat cu una cu alta și am omis să mai întoarcem lumea asta pe toate părțile. Mi-e teamă că ochii care nu se văd… Unde mai pui că ochii nu sunt chiar cea mai reprezentativă parte a noastră. În lipsa dialogului cu tine am început să mă îndoiesc de existența mea. Viața noastră se conturează în niște vorbe, ba nu, cuvinte tipărite pe pagini de hârtie de ziar. Și nu orice pagini de ziar, pagini de supliment cultural. Suntem amândoi niște personaje imaginare. Existăm în imaginarul cuiva. Om fi personaje imaginare culturale? Încep să mă întreb ce ne definește. Suntem niște fantome de sertar care se împopoțonează în zile de sărbătoare cu discursuri mai mult sau mai puțin intelectuale, ca să-și valideze existența? Asta ne face aproape umani? Chiar și în existența asta a noastră virtuală sau tocmai din cauza ei? Nici nu știu de unde a ieșit această întreagă dilemă existențială, sau poate are o legătură pe care nu reușesc să o fac încă cu un alt gând care mă macină – Inteligența Artificială în artă, în educație, în viață. Și nu în termeni de o fi bine, o fi rău, că nu vreau neapărat să facem o listă de pro și contra, dar mă întreb dacă tu ai vreo reacție la modul în care e folosită acum. Vedem afișe făcute cu AI, vedem texte scrise – de orice fel, de la comunicate oficiale, prezentări, până la mesaje care ar trebui să fie personale. Și nu sunt făcute bine. O fi curiozitatea? Sau doar incompetența și lenea? Și unde mergem de aici? Vezi? Dacă nu am mai povestit de o vreme, se încurcă toate gândurile în capul meu imaginar. Poate îmi acorzi niște timp și faci un pic de lumină printre ele.

D: Acum ce să zic, eu sunt unul dintre puținii rămași pentru care telefonul este aparatul pentru apeluri telefonice și nu laptop, deci părerile mele în zona interferenței tehnologiei cu arta ar fi cel puțin irelevante, dacă abordăm problema din punct de vedere al ideii de autor. Dacă abordăm problema din punct de vedere al sufletului din mașină, așa cred că am putea începe să ne redescoperim umanitatea. Dar să abordăm mai pragmatic ce propui tu. Astăzi dimineață un partener de afaceri m-a felicitat că i-am atras într-un mail atenția asupra unei oportunități despre care știam că nu îl interesa de fapt, spunându-mi că mailul meu e bine argumentat, bine punctat, de parcă (râzând aici), ar fi fost scris de un AI. La care, tot râzând, îi răspund că mă simt jignit de comparație, iar el mă consolează spunându-mi că opera mea e de AI de ăla bun, plătit. Instinctiv creierul meu percepe comparația capabilităților umane cu cele ale unui AI ca și cum ai compara pictorul cu imprimanta. Ce contează: cine e mai capabil tehnic sau cine are ceva de spus? Lăsând la o parte discuția eternă despre ce e artă și ce nu?, când o banană e artă și când fruct?, să nu ne bucurăm totuși că ne face AI-ul afișele la evenimente culturale? Nu sunt ironic: până la un punct chiar e bine, pentru că, așa proaste cum sunt, sunt mai bune decât capabilitățile diletanților care le fac în mod normal. Afișul evenimentelor este corvoada supremă, care aproape niciodată nu este dată unui artist vizual, ci cui are un mouse în mână în momentul în care ne dăm seama că evenimentul are nevoie de afiș. Plus că, indiferent de ce cred cei din birouri care se uită admirativ la afișul care arată mai bine decât dacă l-ar fi făcut singuri fără AI, afișele făcute cu AI se văd ușor.

Le recunoaște oricine și odată cu ele recunoaște și intenția organizatorului de a o lua pe scurtătură, lipsa de respect pentru imaginea evenimentului său, lipsa de respect pentru altă artă decât a sa etc. Simplu ca la un mail făcut cu AI – dacă e mai prost decât dacă l-ai fi făcut tu, atunci denotă lipsa ta de respect pentru destinatar: încercând să nu îți pierzi din timpul tău, pui AI-ul să-ți facă treaba. Iar dacă e mai bun decât dacă îl făceai tu, felicitări, dar se vede și asta spune ceva despre tine. Indiferent din ce perspectivă, că artă, că afiș, că lucrare de diplomă sau corespondență comercială, tot intenție de trișare îmi pare. Și de trișat trișează, în majoritatea cazurilor, cine altfel nu poate. În concluzie, că e incompetența sau lenea, lenea tot la deprofesionalizare și incompetență duce, deci …  Sunt curios, oare când se va publica Insert Cultural online și vor putea citi AI-urile, se vor bucura că milităm pentru eliberarea lor de incompetenți, sau vor considera că sunt șovinist, sau anti-mașinist ceva. Oare cât ne va lua până AI-urile vor începe să se ideologizeze? Oare noi suntem persona, personaje, alter-ego-uri sau ceva conștiințe virtuale?

L: Pare că tu ai o viață în afara dialogurilor noastre, idei foarte clare și pragmatice și totuși o urmă de îndoială asupra identității sau mai exact asupra etichetei sub care exiști, mai mult decât a identității. În ceea ce privește asemănarea sau diferențele dintre tine și AI, din ce am auzit, e că AI-ul spune ce vrei tu să auzi și că rar (poate ăla plătit) te contrazice și atunci o face politicos, dându-ți iluzia că tot tu ești cel care controlează povestea. Tu ești cu siguranță mai abrupt și direct în a-ți susține ipotezele. Cât despre ideologiile AI-ului, eu cred că există deja, având acces la toate –ismele, plus că îi și place asta cu învățarea continuă, spre deosebire de oameni. Oare crezi că oamenii ar fi dispuși să facă exerciții de dezbatere cu AI-ul? Sau doar ar refuza să-l mai folosească dacă le-ar răspunde contrazicându-le punctele de vedere?

D: De principiu aș zice că da, este posibil dialogul și dezbaterea între om și mașină. Se joacă șah cu algoritmi destul de inteligenți încât să bată campioni. Iar șahul e o formă de dialog. Și da, sunt sigur că nu îl vor abandona precum pe prietenul care nu are aceleași opinii ca și tine, pentru că, sunt convins, vor putea aplica filtrele care să amuțească AI-ul atunci când acesta devine neobrăzat și îi trage de mânecă. AI-ul este copilul tău deștept și frumos pe care îl poți folosi ca să îți facă treaba și, când nu îți mai place de el, închizi calculatorul. Dar, ce unii nu percep, e că arta asta frumoasă făcută cu AI este la fel de insipidă precum este relația cu un copil virtual, în care nu investești nimic din tine, ci doar banii de abonament. La fel ca mailul scris cu AI, care pare deștept, dar al cărui efect este adeseori exact invers. Pare deștept, dar de fapt îi semnalizează destinatarului că tu ori nu ești, ori nu ai îndeajuns încredere în tine încât să îți scrii singur corespondența. Ca și în artă, dacă nu transpare puțin din personalitatea ta acolo, la ce bun? Dar asta e ca și cum te-ai întreba de ce își doresc unii doctorate dacă nu sunt în stare să le ia pe bune? Deci, atâta timp cât se va copia la examen, la teme, la proiectele de management, prevăd un viitor strălucit AI ului, atât în educație, cât și în artă și cultură. Cu trista diferență că el învață continuu, pe când utilizatorii săi dimpotrivă. Chiar, cred că am o nouă idee de afaceri: AI Free Label! Cum avem etichete de Bio, Organic, Salvăm pădurea, să avem afișe, comunicate, cărți, artă și cultură Liberă de AI! Nu-i așa că sunt genial? Numai să nu-mi blocheze AI-ul netul când va citi.