Interviu #2 Horia Andrei Butnaru

Horia Andrei Butnaru este cunoscut publicului larg ca actor, între 2017 și 2026 actor la Teatrul Municipal „Matei Vișniec” Suceava. Publicului mai puțin larg, de muzică hip-hop și trip-hop, ca Gecko. Multor tineri ca trainer, organizator și președinte al festivalului de teatru pentru elevi MagicFest, care anul acesta ajunge la ediția a 15a. În septembrie 2025 Horia Andrei Butnaru a participat la concursul de manager al Teatrului Municipal „Matei Vișniec” Suceava, singur contracandidat al actualului manager Adrian Păduraru, care a candidat la invitația primăriei Suceava și care a câștigat concursul cu un proiect de management plagiat. În Ianuarie 2026 Horia Andrei Butnaru și-a dat demisia din Teatrul Municipal „Matei Vișniec” Suceava.

DDT: Aș vrea să vorbim despre artă, deoarece ești artist. Dar nu vom putea ignora elefantul din încăpere și vom afla și de ce ți-ai dat demisia de la Teatrul Municipal „Matei Vișniec” Suceava. Renunți la cariera de actor?

HAB: De acord, voi povesti puțin despre „elefantul din încăpere”. Pe la începutul lui septembrie 2025, am simțit din nou o cădere. Spun „din nou” deoarece era ceva recurent; însă mereu găseam o motivație și, ca urmare, căpătam putere să mă ridic și să merg mai departe. Nu și de data asta. O zi, două zile, o săptămână, o lună. Fiecare clipă petrecută în teatru era complet opusul a ceea ce fusese până atunci; nu mai găseam deloc plăcere în ceea ce făceam. Simțeam că sunt undeva unde nu ar trebui să fiu și, imediat, a apărut teama că aș putea rămâne blocat în starea asta, în locul ăsta, în mediul ăsta.

Atunci am știut că trebuie să demisionez. Mi-am propus să îmi dau timp până în ianuarie și să mă răzgândesc la primul gând care ar fi contrazis starea aceea. Gândul acela nu a apărut nici atunci, nici acum, când scriu despre asta. La începutul lui ianuarie, am luat decizia de a demisiona. Însă asta rezolva doar problema locului, nu și pe cea a meseriei, per total. Nu sunt un adept al imposturii, iar eu mă simțeam ca un impostor: un om care nu mai iubește ceea ce face și care ocupă un loc degeaba într-un teatru, oriunde s-ar afla acesta.

Nu e ușor să renunți. Nu mi-a fost ușor să renunț. Dar în momentul în care am luat hotărârea, am simțit o eliberare copleșitoare, iar acesta a fost momentul în care am înțeles că am făcut ce trebuia făcut. Pentru mine, nu pentru alții. Am văzut teatrul îndreptându-se încet, dar sigur, către o simplă formă de entertainment. Mi s-a spus în față că s-a terminat cu „contemporanul”. Am văzut aceiași oameni perindându-se prin culisele teatrelor, încercând să preia puterea fără a-și asuma responsabilități. Am văzut spectacole făcute doar pentru a fi bifate, cu dezgust și lipsă de respect față de spectatori. Am văzut impostură mai des decât mi-aș fi imaginat vreodată.

Am văzut și am simțit abuz pe scenă, sub ochii spectatorilor, din partea celui care ar fi trebuit să ne ofere o senzație de siguranță. Am văzut cum oamenii din breaslă se denigrează între ei pe oriunde ar merge. Am văzut cum primești „șuturi în fund” când vrei să ajuți – și am primit și eu. Am văzut, din ce în ce mai des, confuzia dintre necesitățile și preferințele publicului spectator și așa mai departe. N-aș putea vreodată să spun: „asta a pus punct”. Toate la un loc au pus punct. Nu regret nicio clipă că am fost actor. Așadar, da, renunț la actorie.

DDT: Dumnezeule, mă bucur că am declanșat o supapă, pentru că știam că sunt lucruri care trebuie spuse și tu ai dovedit că ești omul care să le spună, dar am rămas fără interviu de la prima întrebare. Facem interviu cu un actor care declară din primul răspuns că da, renunță la actorie. Miza pare că se schimbă subit, în urma acestui debut, la a-ți smulge până la final promisiunea că poate te mai gândești.

Spui că ai mai avut căderi. Toți avem perioade în care ne urâm jobul. Bine, uneori și cariera. Bine, uneori și meseria. Dar nu se spune că artele sunt mai presus de toate acestea, că sunt o vocație? Ei bine, sunt? Sau, de ce de data aceasta nu te-ai putut recupera?

HAB: Trebuie să recunosc faptul că m-am temut și eu că s-ar putea să epuizez din start o linie pe care merge interviul, însă nu prea puteam răspunde altfel. Eu sunt unul dintre cei care consideră că putem discuta despre vocație dintr-un alt unghi decât cel uzual.

​Există o predispoziție către un anumit domeniu, fie pentru că informația a fost transmisă generațional, fie pentru că ai crescut într-un mediu care te-a modelat sau care te-a apropiat de el, fie că acest lucru a lipsit cu desăvârșire din jurul tău, iar nevoia de a umple acel gol se traduce într-o căutare a acelui domeniu. În sistemul meu de gândire, aceasta este vocația: o compatibilitate a organismului pentru un anumit tip de efort, o potrivire între resursele interioare – minte, corp – și un anumit material de lucru. Dacă privim din acest unghi, orice meserie este sau nu în strânsă legătură cu vocația, nu doar domeniul artistic.

​Încă un lucru important, în opinia mea, este faptul că vocația nu te limitează la un singur domeniu pentru totdeauna. Mecanismele umane care te fac performant într-o zonă se pot recalibra la fel de bine și în altele, uneori poate mai eficient decât am crede. Nu cred în această idee de tip „Hotel California”, că vii când vrei, dar nu mai pleci niciodată. Sunt sigur că există oameni care trăiesc meseria de artist ca pe un destin singular și care nu ar fi de acord cu mine; le dau dreptate. Suntem, din fericire, diferiți.

​Acum că am lămurit acest aspect, hai să revenim la „elefantul nostru”. Da, au fost multe căderi, însă e un lucru oarecum normal. Diferit, de această dată, a fost faptul că am realizat un adevăr crunt: actul artistic la care eu luam parte devenise, în mare parte, superficial, siropos, plin de ambalaje kitchoase și sclipici metafizic, lipsit de direcție și infiltrat de un mediu politic la fel de superficial. Chiar dacă această degradare nu înghițise încă întregul fenomen, imaginea de ansamblu era suficientă pentru a nu mai putea privi lucrurile la fel.

​Mi s-a părut că este complet lipsit de sens ceea ce fac și am simțit că îmi irosesc timpul și energia. De aici a apărut lipsa de plăcere și sentimentul de impostură etică – acela de a ocupa un loc fără a mai putea oferi pasiunea pe care acea scenă o merită. Mi-am pus întrebarea dacă pot schimba ceva, dacă pot găsi un numitor comun. Răspunsul a fost destul de pragmatic: „Da, Horia, poți – dar nu aici, nu acum, și va trebui să o iei de la zero”. În fața acestui gând a apărut ideea că, dacă tot o voi lua de la zero, aș putea să o fac la fel de bine în alt domeniu. Vocația rămâne aceeași, doar că am ales să o aplic în altă parte.

DT: Haide că am făcut primul pas. „Nu aici, nu acum și va trebui să o iei de la zero”. Știu că ai făcut deja pasul în afara acestei cariere, dar nu crezi că datorezi totuși o poveste de succes breslei actorilor? Să mă explic: sunt rare (în sensul că eu personal nu cunosc niciunul) cazurile în care un actor/actriță angajat/ă își dă demisia (nu pentru a pleca în alt teatru), fiind cunoscut faptul că este cvasi-imposibil să te angajezi într-un teatru finanțat din bani publici, deci de neimaginat să abandonezi această plasă de siguranță. Și, mai mult, nu din motive penale, de hărțuire sexuală sau persecuție, ci din motive etice! Cât de tare te-a putut destabiliza trista poveste a Teatrului Municipal „Matei Vișniec”din Suceava? Nu răspunde, întrebarea aceasta este retorică.

Într-o lume în care etica este doar un alt tărâm al absurdului, din această situație în care te-ai pus singur, situația de demisionar dintr-un post de actor angajat într-un teatru din sectorul public, cu salariu lunar, carte de muncă, CAS și contribuție la pensie plătite lunar, revin, nu crezi că datorezi tinerilor tăi colegi o poveste de succes? Chiar nu se poate răzbi în România, de vreme ce până și unii care pare că reușiseră preferă o moarte eroică unei vieți fericite până la adânci bătrâneți alături de cei cu tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte?

HAB: A răzbi sau a nu răzbi – aceasta a fost întrebarea și pentru mine. Rămân până la capăt, chiar dacă nu văd vreo ieșire și va trebui să îndur, poate, aceeași neplăcere perpetuă, sau îi pun punct acum? „Eroic”, așa cum știm noi din literatură, ar fi fost să rămân. Etic, însă, a fost să plec.

Într-o țară în care ies actori pe bandă rulantă în fiecare an, iar angajarea într-un teatru de stat este o șansă egală cu aceea de a câștiga la „loz în plic”, să ocupi un loc pe care nu ți-l mai dorești mi se pare de neiertat. Evident, faptul că eu am plecat nu asigură automat ocuparea acelui loc de către altcineva, dar asta nu mai ține de mine.

Bun, dar de ce să plec de tot? De ce să nu schimb pur și simplu locul? Un motiv este acela că abordarea mea a fost greșită de la început: teatru nou, oraș în creștere, șanse mari de reușită, echipă tânără, dar care mergea pe premisa că funcționăm „ca o familie”. Târziu am înțeles că familia e familie, iar locul de muncă e loc de muncă. Dacă amestecăm aceste două concepte, profesionalismul dispare treptat, fiind înlocuit de o „mare și îngrozitoare familie”. Iar când te desprinzi de o astfel de familie, sunt șanse mari să nu-ți mai dorești una nouă prea curând. De aici a venit răspunsul meu: „nu aici”.

Un alt motiv este faptul că am înțeles, de ceva vreme, că TMMVS nu era o excepție, ci regula. Da, se trăiește bine din salariu, cu toate taxele platite și cu stabilitate, chiar și atunci când contractul este pe perioadă determinată. Teama de a pierde toate acestea într-o clipă și de a rămâne „gol” este mare. Putem judeca oamenii pentru asta?

Mi-am dorit ca teatrul din Suceava să fie o excepție. Mi-am dorit ca un teatru nou să abordeze diferit cultura, să răspundă necesităților comunității în loc să aleagă calea facilă de a le livra orice, în funcție de preferințe. Pentru o vreme chiar asta am crezut că facem. Pe urmă am realizat că e un piedestal nerealist pe care urc eu teatrul, că realitatea este alta și că o schimbare nu va avea loc prea curând. Nu poți schimba ceva ce nu se dorește a fi schimbat. De aceea, răspunsul meu către mine a fost: „nu acum”.

Nu, nu mă simt dator față de alții, în niciun fel. Am trăit cu o povară de genul ăsta până nu demult iar asta nu a ajutat nimănui. Mi-ar plăcea ca teatrul din Suceava să devină o poveste de succes. În rest, îmi sunt dator mie cu o poveste de succes. De aceea am hotărât să pornesc de la zero.

DT: La fiecare colț de radio, în fiecare portret de artist suntem învățați că artiștii aparțin publicului. În breaslă știm că ei aparțin directorilor. De unde ți-a venit ție ideea că tu îți aparții?

HAB: Nu știu, dar m-am ferit, în general, să aparțin cuiva; așadar, nu am trăit cu impresia asta ca artist. Poate că pentru unii artiști aceasta este o realitate, poate că e mai ușor așa.

Desigur că un bilet cumpărat la teatru poate oferi iluzia că cei de pe scenă îți aparțin, că ai avea dreptul să le cunoști și intimitățile, că ar trebui să gândească și ei ca tine sau să aibă aceleași preferințe ca tine. Desigur că unii directori de teatru au senzația că actorii angajați le aparțin, poate chiar și foștii angajați; am auzit directori care se mândreau că actorul X a ajuns unde a ajuns datorită lor.

Este și aceasta o iluzie, dar este o iluzie care funcționează cu acordul ambelor părți. Eu nu pot aparține nici publicului, nici directorilor; simt că, dacă aș face asta, aș înceta să mai fiu artist, ori eu am încetat doar să mai fiu actor.

DT: Ai terminat actorie la București la UNATC. Ai fost în Teatrul Municipal „Matei Vișniec”din Suceava de la început. Cânți. Și pisicește și hip-hop. Ești organizator MagicFest, în nucleul de bază al unui festival de teatru pentru adolescenți care anul acesta, sperăm, va ajunge la a 15a ediție și care chiar a marcat tinere destine. Și acolo ești dintotdeauna. Pari țesut în viața culturală autentică a Sucevei și, în mare, a teatrului românesc. De ce crezi că ai dreptul la etică? Nu ne ești dator, nouă publicului și lor tinerilor care vor să creadă că se poate?

HAB: E foarte bine ca acești tineri și publicul să creadă că se poate. Eu cred că se poate, dar nu acum, nu aici, nu așa. Am văzut ani la rând la MagicFest că se poate: generații din ce în ce mai bune, tineri foarte inteligenți, abili, empatici, distanțați oarecum de metehnele veșnice ale societății românești. Se va putea, dacă nu se vor pierde pe drum.

Cu MagicFest asta încercăm: să construim drumul către „se va putea”; e un lucru la care nu voi renunța. Muzica a fost acolo pentru mine în momente foarte grele din tinerețea mea, m-a ajutat să pășesc înainte și să manifest tot ce clocotea în mine. Muzica pe care am făcut-o nu a fost niciodată pentru public, a fost strict pentru mine și nu voi renunța la ea vreodată.

Cât despre teatrul din Suceava, a fost locul în care eu am crezut că se poate; nu am luat în calcul faptul că, și într-un loc nou, vechiul își va dori să domnească. Se va putea, dar nu așa. Nu știu de ce am dreptul la etică, dar știu că îl am și am preferat să apelez la el; cred că doar așa „se va putea”.

DT: Nu crezi în lupta sau măcar rezistența din interior? Mulți încearcă să ne facă să credem că există așa ceva. Și nu numai că există, dar că ar trebui să avem și antrenament trans-generațional, noi, românii.

HAB: Cred că rezistența din interior tinde mai degrabă spre o supraviețuire a individului, o rezistență foarte pasivă al cărei scop este să rămâi acolo oricât de rău ar fi. Mai cred că noi, românii, practicăm tipul acesta de rezistență de mult prea mult timp, cu același rezultat. Ce facem? Transmitem generațiilor următoare că e ok așa, că scopul e să rezisti acolo cât mai mult, indiferent de situație?

Eu nu asta îmi doresc să transmit. Am fost în această situație de rezistență din interior și am văzut-o și prin alte părți: vine la pachet cu o serie de compromisuri, cu o neplăcere care se înrădăcinează în tine, cu un stres care nu are nici cea mai mică legătură cu arta, cu joculețe politice de interior și alte numeroase moșteniri trans-generaționale ale „luptei” din interior. Am privit dinăuntru, acum vreau să privesc și din afară: de aceea am ales tăierea nodului gordian în locul supraviețuirii din interior.

DT: Tu nu știi oare că noi românii urâm cu toții Miorița, că ni se rupe de semnificațiile profunde și că vrem ca ciobănașul să lupte, nu să-și accepte soarta, nu să se sacrifice pentru a semnaliza crima? Tu practic nici nu ai fost ucis, ai ales sinuciderea. Unde este campionul nostru, care să se ridice pentru noi, pe care să-l admirăm și să-l încurajăm cu toată tăcerea de care suntem capabili? Lăsând hazul de necaz la o parte, nu te temi că gestul tău este o capitulare? Dându-ne demisia, cum să sperăm că se va putea vreodată face în România separarea artei de primărie?

HAB: Desigur că gestul meu este privit ca fiind o capitulare, însă nu mă tem de ideea aceasta; eu am acționat pe plan personal. Aveam nevoie de schimbare ca de aer, altfel urma să îmi dau salariul și timpul pe terapie și antidepresive în timp ce mă zbăteam „eroic” din interior. La ce bun?

Vom separa primăria de artă atunci când vor exista eforturi comune, când vom avea o masă considerabilă de artiști care aleg o direcție și merg într-acolo. Altfel, ne vom trezi mereu cu o direcție impusă de către cineva mai hotărât, și s-ar putea să nu ne placă. Nu ducem lipsă de direcții, ducem lipsă de acel efort comun. Pentru mine, capitulare ar fi fost dacă rămâneam acolo unde eram, închideam ochii și mergeam mai departe așa, sperând că timpul le va rezolva pe toate.

DT: Ok. Nu pare că ajungem nicăieri. Nu e nevoie să repetăm, pentru că știe toată lumea că tu ai fost singurul contracandidat al lui Adrian Păduraru la concursul de manager al Teatrului Municipal „Matei Vișniec” Suceava. Și că te-ai prezentat mai mult decât bine, că ai luat notă finală 9,12 pe proiectul tău de management, dar că Adrian Păduraru a luat 9,75. Nu exagerezi să îți dai demisia pentru că cineva a luat notă mai mare? Data viitoare, acum că am aflat că, în România, în concursurile de management nu există fapta penală de plagiat și că cel numit în funcție, deși persoană fizică cu CNP și salariu și funcție pe persoană fizică, poate câștiga concursuri cu munca unei echipe, poți compila și tu proiectele de management ale altora. La urma urmei, de 63 de sutimi nici nu trebuie să împrumuți multe idei. Preambul mult, întrebare simplă: nu crezi în munca în echipă a actorului?

HAB: Munca în echipă nu prevede a te folosi de munca unui coechipier pentru a-ți duce la bun sfârșit scopul individual. Da, e sănătos să citești proiecte de management și să distingi anumite politici culturale care pot aduce beneficii, pentru a vedea mai apoi cum le poți implementa în funcție de specificul locului pentru care scrii proiectul. Nu, nu e ok să iei părți întregi din alt proiect și să le dai copy-paste în proiectul tău. Dacă nu înțelegem această distincție – deloc fină – nu rezolvăm nimic.

Știam în ce mă bag când am aplicat pentru concurs, știam și care va fi rezultatul final, era cât se poate de fățiș. Totuși, nu în urma rezultatului am demisionat. Sigur, și episodul concursului a cântărit în decizia mea, dar nu a avut un efect decisiv. Posibil să doară puțin ce voi spune acum, dar durerea este un proces natural și benefic uneori: am demisionat când am observat că primesc lovituri din interior, de acolo de unde nu trebuia sau de unde nu mă așteptam să le primesc. Asta pentru că sunt un naiv nativ.

DT: Și cum rămâne cu toate spectacolele în care jucai? Dacă se casează, nu e vina ta că repertoriul Sucevei se prăbușește literalmente dintr-o lovitură? Culmea, dată de tine, nu de viziunea managerului Păduraru?

HAB: Nimeni nu este de neînlocuit. Procedura de a înlocui un actor este cea care salvează spectacolele în astfel de situații și poate aduce, de ce nu, o revitalizare a lor. Am încercat să ofer o perioadă de timp în care să mai susțin reprezentații, însă nu am reușit să ne potrivim din punctul de vedere al organizării programului. În plus, teatrul vine cu noi producții care asigură repertoriul.

Nu mai ține de mine dacă se va casa vreun spectacol din repertoriu; nu ar fi ținut nici dacă eram angajat. Tot ce pot face eu este să transmit spectatorilor să meargă să vadă spectacolele în care voi fi înlocuit – cu siguranță este o experiență interesantă. Eu voi merge atunci când voi putea; pentru mine este o șansă unică de a privi din sală un spectacol în care am jucat.

DT: Dream Boutique, școala de teatru, a fost scoasă din teatru. Chiar crezi că vei obține parteneriatul teatrului pentru MagicFest, festivalul de teatru pentru adolescenți? Nu ar fi fost frumos să mai rabzi, ca toată lumea, poate trece și asta? De dragul copiilor, măcar aveau sală.

HAB: Parteneriatul cu teatrul îl vom dori mereu, cred că e o funcție esențială a instituției. Anul acesta nu a fost posibil, așadar, iată, sunt scutit de a mai răbda. Vom găsi întotdeauna soluții pentru a duce MagicFest mai departe și pentru a oferi cât de mult putem din puținul nostru.  Dacă va trebui să montăm spectacole într-o cutie de 12 x 12, vom face și asta. Am totuși ‘un feeling’ că pe viitor parteneriatul cu teatrul va rămâne în picioare, fără să fie nevoie să mai rabde cineva.

DT: Și totuși este trist. S-a încheiat foarte abrupt o etapă în existența tânărului teatru sucevean și plecarea ta este semnul de punctuație. Ți-ai dat demisia în iarna aceasta și ne-am dorit să discutăm subiectul cu rănile poate cicatrizate, nu atunci, la cald. Acest interviu nu este o tentativă de vindecare și nici una de răzbunare. Pentru mine a început ca un exercițiu de înțelegere a unor limite. Dar a devenit o profundă sursă de bucurie și optimism. Crezi că te vei mai întoarce în teatru ca actor sau vei prefera să rămâi semnul de exclamare al unei profesii?

HAB: Nu pot decât să îți mulțumesc pentru acest interviu, mi-a dat ocazia să mai privesc o dată pe de-a întregul. Dă-mi voie să răspund mai actoricește întrebării deoarece, trebuie să recunosc, m-am simțit puțin ca Pișcik acum, așa că îi voi împrumuta preț de o clipă vorbele: nu-i nimic, totul are un sfârșit pe lume… Ce vreme minunată! Da!

DT: Precum se vede, indiferent de provocările mele, majoritatea fățișe, în încercarea de a da context plecării lui Horia Andrei Butnaru din Teatrul Municipal „Matei Vișniec” Suceava, acesta rămâne consecvent artistul și omul echilibrat și elegant pe care l-am ghicit din profesia sa de actor și din prezențele sale publice. Am dorit cu adevărat să vorbim despre artă, mai ales din perspectiva cuiva care este mai dispus să își sacrifice cariera decât să își compromită ideea despre ce ar trebui să însemne și să facă arta. Dar nu puteam ignora punctul de pornire al demisiei și nu am dorit nici contaminarea subiectelor. L-am tratat și l-am încheiat pe acesta. Promitem să revenim cu o discuție despre artă, despre teatru, despre muzică, despre Magic Fest. Până atunci sperăm ca această discuție să vă bucure și să vă ofere speranța cum că, iată, România nu este doar colecția înfrângerilor noastre zilnice în fața numiților zilei și că este locul și a unor alt fel de oameni, nu numai al complicităților vinovate și al idioților utili.

Horia Andrei Butnaru, actor, muzician, manager cultural în dialog cu Dinel Dumitru Teodorescu