Coincidențe și paradoxuri

Mie-mi plac coincidențele foarte tare. Îmi plac și scenariile în care coincidențele astea devin întâmplări fericite și pare că universul întreg concură pentru a-ți atinge tu scopul. E un gând confortabil care-ți face bine, așa cum într-o zi în care totul îți merge pe dos, desertul preferat îți face viața suportabilă.

În numărul trecut am ținut un moment de reculegere (eu cu mine) pentru festivalul de teatru de la Suceava. Ce coincidență fericită că în marțea în care materialul din Insert cultural se încheia cu „R.I.P., Festivalule!ˮ, după prânz, apare și anunțul Teatrului Municipal „Matei Vișniecˮ cum că festivalul va avea loc în perioada 5-12 iunie și „Vom reveni curând cu programul festivalului nostru – cu titluri, cu zile și ore, cu locurile în care teatrul vă dă întâlnire. De asemenea, vă vom da de veste când vor fi puse în vânzare biletele. Fiți pe fază!ˮ A mai trecut o săptămână și curândul nu s-a materializat. Așa că, invocând puterea coincidenței, sper că azi mai după prânz apare și programul și, eventual, biletele. Sau pe rând. Ca să nu sufocăm publicul cu atâta informație, toată deodată.

Respectul pentru public este un concept teoretic care dă bine în conferințe și discursuri publice, dar nu-și găsește loc în practică. Sau o fi și asta o manevră de marketing? Respectul pentru public, dincolo de zona declarativă, ar trebui să se traducă cel puțin printr-o comunicare eficientă și predictibilă a instituției culturale despre activitatea sa. N-avem. Pare că publicul este această masă amorfă a cărui datorie este să vină la spectacole, indiferent când și cum se comunică eventualele reprezentații, să plătească biletul de intrare și să aplaude zgomotos și îndelung. Pare că misiunea Teatrului Municipal „Matei Vișniecˮ e să creeze așteptare. Nu așteptări în sens figurativ, expectative estetice, etc, ci o așteptare foarte concretă de a afla programul spectacolelor curente sau programul festivalului. Așa se construiește comunitatea în jurul teatrului. Respirând cu toții la unison în așteptarea anunțurilor. Se creează dialog. Spectatorii vorbesc între ei, încearcă să facă predicții, pariuri, caută informații „pe sub mânăˮ.

Pare că pe toate direcțiile și din toate unghiurile cultura se va transforma dintr-un bun public în marfă de contrabandă, iar traficanții legali, instituționali scad calitatea produselor cu cinismul puterii funcției, pentru că, decât deloc, e bun și așa rău cum e. Nu?

De la toate obstacolele sistemice care apar ca ciupercile după ploaie, la impostura așa-unșilor manageri culturali care o modeleză după chipul și asemănarea capacităților lor de înțelegere și raportare la nevoile comunității, cultura respiră asistată de aparate.

Dar și pentru aparatele astea, puține și suprasolicitate, va fi nevoie de dosar cu șină, semnătură electronică, soft de facturare și e-factură.

Zic gurile rele, alea mereu nemulțumite de status quo, că există lumi în care cultura este valorizată, că i se creează context, spațiu de dialog și interacțiune, că publicul este privit cu respect, ca parte esențială a procesului de creație, de dezvoltare, ca partener de dialog și nu doar un cumpărător prins în capcana singurei etichete care i se vinde ca fiind ceea ce-și dorește. Noi acceptăm senini privirea condescendentă care ne spune că nu putem/merităm mai mult de atât. Și că ni se va da când ni se va da. Aveți răbdare! „Asta vrea publiculˮ. Își amintește cineva din public când a fost întrebat? Sau poate se pornește de la premisa că și tăcerea e un răspuns.

Noi ne lăudăm cu zborul și tăvălim în mocirla noastră cea de toate zilele, de care refuzăm cu obstinație să ne spălăm, nume care să ne valideze existența. Ne împăunăm cu trecutul, cu tradiția, fără să înțelegem că dacă nu-i oferim continuitate prin adaptare și schimbare le reducem la nimic, un nimic toxic care ne înghite. Cultura înseamnă dinamism, adaptare, inovare, și nu înțepenire în statui, nu folosirea statuilor ca paravan pentru incompetență și neputință.

Anulăm orice demers critic ca pe un atac la tradiție, la excelență (la orice sună greu la un moment dat) și nu îi dăm șansa să devină un context de dezvoltare, de lărgire a orizonturilor. Ne bălăcim în mediocritate și autosuficiență și negăm ieșirea din peșteră.  Critica de teatru, de film, de artă trebuie să fie un laudatio pompos sau să nu fie. Procesele verbale de constatare sunt acceptate ca validare. Măcar cineva a consumat niște cuvinte să marcheze în timp și spațiu că au fost cheltuiți niște bani. Se bifează la apariții în presă. Dacă mai e și presă de specialitate, bifăm de două ori.

În continuare nu avem un sistem funcțional (infrastructură culturală, cadru legislativ coerent, politici culturale, strategii etc), bugete, viziune. Dar nici voință. Nici dorință. Nu toți. Există o mână de oameni, profesioniști, idealiști care se zbat până la epuizare să nu ne înghită nimicul. Câțiva. Puțini. Foarte puțini. Dar nimicul e mare, și neobosit, și se hrănește cu indiferență, conformism și cu bugetul ăla pentru cultură.

De duminică seara, de la reprezentația spectacolului „Cântăreața chealăˮ – o bijuterie din repertoriul teatrului sucevean care întâlnește extrem de rar privirea publicului, îmi sună în cap vocea Dianei Lazăr prin gura personajului Mary: „Candelabrele strălucesc în pădure / O piatră ia foc / Castelul ia foc / Pădurea ia foc / Bărbaţii iau foc / Femeile iau foc / Păsările iau foc / Peştii iau foc / Apa ia foc / Cerul ia foc / Cenuşa ia foc / Fumul ia foc / Focul ia foc / Totul ia foc / Ia foc, ia foc.ˮ Cuvintele capătă noi sensuri, încarnează dureri și temeri noi.

Totul ia foc și noi fugim după fentă.

Totul ia foc, dar avem gong.

Totul ia foc, dar se învârte o proiecție mică, rotundă și verde pe trotuarul din fața teatrului.

Totul ia foc, și nu mai contează că proiecția mică, rotundă și verde e pe dos și ilustrația clădirii pare o fortificație de chirpici.

Totul ia foc, dar măcar am schimbat mușcatele pe petunii.

Totul ia foc, dar ce să faci în țara/orașul/satul lui merge și așa, lui trece și asta, bun așa rău cum e.

Totul ia foc, dar nu te mai duce dragă, dacă-ți face rău să vezi cum arde.

Totul ia foc și nu pot să nu mă uit.

Totul ia foc și sigur, în curând vor apărea și selfiurile cu candelabrele din mijlocul ruinelor arzânde.

Să nu ziceți că nu v-am zis.

Acum vă opriți, verificați dacă s-a afișat programul festivalului. Nu? Hai că mai aveți trei pagini de Insert pe lângă asta. Mai încercați mai târziu. Sau, cum scrie în anunțul TMMVS: Fiți pe fază!

Luana Popa