N-AM VĂZUT-O VENIND
„Sau: Nu mă așteptam la asta. Sau: Ne-a luat prin surprindere. Sau: Cum se mai poate întâmpla așa ceva?
Istoria se repetă.
Auzim asta mereu și o tratăm la fel de superficial ca orice altă sintagmă folosită prea des. Nu e o concluzie a unei cercetări, a unui demers de a înțelege societatea contemporană. A ajuns să fie simbolul unei resemnări în fața sorții, destinului, unei forțe exterioare nouă cu care n-are rost să te lupți. Istoria se repetă nu (mai) e un semnal de alarmă. Nu e un punct de pornire în a încerca să înțelegem de ce și cum putem opri acest ciclu. E o acceptare tacită. Rămânem martorii impasibili și muți ai istoriei care se întâmplă sub ochii noștri. Cât și când alegem să fim martori. Calitatea de martor presupune un exercițiu de atenție, de privire cu intenție. Ori e evident că ne-am perfecționat capacitatea de a privi prin, pe lângă, dincolo de subiectele care deranjează, care au în ele sâmburele de conflict sau cel puțin potențialul de a ne scoate din zona de confort. Ne-am perfecționat capacitatea de a întoarce privirea, de a o pleca. Și pierdem tot mai mult capacitatea de a ridica privirea. Privirea nu mai caută. Ascunde. Nu mai vede în ansamblu, se pierde în mici explozii de plăcere imediată menite să aducă liniștea, confortul, amorțirea. Tratăm tot ce vedem (bune și rele) ca elemente izolate, ca micro-momente fără macro-repercusiuni, alegem să ignorăm faptul că au efecte care se împrăștie eficient și la intensitate maximă într-o rețea invizibilă care le captează și le amplifică. Ratăm firul roșu, ratăm țesătura care se transformă treptat într-o nadă din care nu se mai iese decât cu greu, decât cu sacrificii.
Fotografiile alese, aparent aleatoriu, fără o legătură unele cu celelalte, fără o estetică comună, fără o tematică unitară, creează un traseu imaginar printre imaginile pe care alegem să le investim cu atenție și cele pe care alegem să le trecem cu vederea sau cărora le diminuăm importanța din diferite motive.
Instalația N-am văzut-o venind este un instrument de analiză a propriilor noastre metode de a evada din ceea ce percepem ca fiind problematic sau de a amâna pe mai târziu momentul de reflecție. Dar și un exercițiu de antrenare a privirii. Fotografiile sunt un pretext. Modul în care ne raportăm la fiecare/oricare dintre ele, modul în care dorim să interacționăm cu fiecare/oricare dintre ele este un exercițiu și un indicator pe care îl putem analiza și interpreta fiecare după bunul plac.ˮ
Acesta este textul prin care Luana Popa și Dinel Dumitru Teodorescu, autorii instalației fotografice N-am văzut-o venind și-au articulat intențiile. Instalația fotografică este disponibilă pentru vizitare la Spațiul Cilindru al Asociației Un Concept Luna din Suceava, Aleea Dumbrăvii, Nr.10.
Fotografiile alese nu au multe în comun nici la nivel de estetică, de format, de subiect. Modul în care sunt expuse nu este unul tradițional și nu urmărește nici punerea în valoare a fotografiei ca obiect de artă, nici abilitățile artistice ale autorilor de a folosi fotografia ca mediu artistic. La prima vedere e greu să găsești răspunsul la întrebarea de ce sunt aceste fotografii (nu puține) în același spațiu într-o structură eterogenă care mai degrabă sugerează haos, dezordine, confuzie. Ce are în comun o fotografie banală a unei căni în care se mai văd doar urmele cu care un barista a transformat un simplu cappuccino într-un moment instagramabil cu o fotografie la fel de banală a unor sticle de alcool abandonate într-un colț de stradă? Ce caută în acest context fotografiile făcute în grabă cu telefonul unor camioane în trafic? De ce eclectismul coloristic și tematic este pus alături de monocromismul întunecat? Și, mai ales, de ce fotografiile par ascunse de/în tentaculele unei creaturi din folii de plastic reciclat?
Nu e o expoziție de fotografie. E un experiment. E o explorare a relației noastre cu lumea prin intermediul fotografiei. Eu, Luana, văd lumea în cadre. Nu neapărat artistice. Dar ochiul meu s-a obișnuit să vadă așa. Un detaliu mic aici, unul acolo. Detalii care construiesc un peisaj. Uneori nu foarte coerent. Cel puțin pentru ceilalți. Nu întotdeauna un cadru pe care l-am considerat la un moment dat important sau măcar interesant, care mi-a stârnit o curiozitate, o întrebare sau un șir nesfârșit de întrebări cu sau fără legătură cu subiectul, peste ani are aceeași relevanță. Dar uneori capătă o altă dimensiune. El, Dinel, vede intenția originală sau un cu totul alt simbol. Și vice versa. După o lungă și intensă negociere, o fotografie poate căpăta dreptul de a fi văzută, de a exista într-un anumit context. Devine o virgulă, un semn de exclamație sau un semn de întrebare într-o altă narațiune.
Nu e o expoziție de fotografie. E o incursiune într-un interior confuz și eterogen, în care culorile se amestecă până devin un mocirliu care anunță ceva sinistru. Lumina și întunericul coexistă. Entuziasmul debordant al unui viitor optimist și pesimismul copleșitor al unei realități imediate crude coexistă. Echilibrul? Încă îl căutăm. E și el ascuns.
Nu e o expoziție de fotografie. Fotografiile sunt secundare, așa cum gândurile despre ce putem face noi pentru o lume mai bună, devin secundare în fața unei recompense imediate care aduce satisfacție, chiar și preț de doar o clipă.
Nu e o expoziție de fotografie. E un eseu pornind de la fascinanta întrebare retorică a oricărei societăți contemporane sau mai puțin contemporane în pragul extremismului sau contemplând rezultatele acestuia: cum am ajuns aici? Noi nu, noi suntem buni, ospitalieri, calzi. Ceilalți, mereu ceilalți … Noi nu am știut niciodată nimic. Nouă ne place frumosul. Chiar dacă cele mai frumoase ciuperci sunt cele otrăvitoare. Dacă putem fi acuzați de ceva, ar fi că suntem prea naivi în bunătatea noastră. Cum spunea un politician slovac după un miting naționalist, într-un documentar vizionat în Kinedok: poporul slovac este bun și primitor. Poate prea bun. Ar trebui să aibă mai multă grijă mai întâi de el înainte să fie așa bun cu alții (refugiații ucraineni). Recunoașteți? Noi putem fi răi numai din prea multă bunătate. Memorialul de la Sighet e doar un muzeu. Alții, nu noi. Un hățiș de complicități cu atât mai impenetrabile cu cât sunt vizibile, care leagă micile detalii ale vieților personale, făcând sinonimă repudierea lor cu repudierea propriilor biografii. Așa erau vremurile. În vremurile noastre Vlad Țepeș ne privește necruțător de pe prelata unui camion de transport internațional. Simțiți?
Nu e o expoziție de fotografie. E o un șir de întrebări despre cine suntem. Acum. Aici. E un șir de întrebări despre cine vom fi. Mâine. Aici. Nu într-un exercițiu teoretic despre viață, democrație, libertate, drepturi, un exercițiu la care știm răspunsurile corecte și le bifăm ușor pentru un punctaj maxim. Ci într-o provocare în care dezordinea, haosul cotidian, zgomotul interior și cel exterior, frustrările și oboseala complică structura întrebărilor și ne încetinesc capacitatea de răspuns, chiar și atunci când, teoretic, știm răspunsurile corecte.
Luana Popa
Dinel Dumitru Teodorescu
