HOP(e)

Nu sunt concurent HOP 2026. Dar am fost în tabăra Pre-HOP, organizată de Teatrul Tineretului din Piatra Neamț împreună cu Consiliul Județean Neamț și UNITER, și am avut ocazia să mă întâlnesc acolo cu niște colegi și colege tineri, selectați în urma unei preselecții, cu chef de treabă și cu o energie care nu ne-a cam permis să avem ,,timp liber’’. Și, ca să fie treaba și mai clară, printre mentorii taberei s-au aflat Silviu Purcărete, Dragoș Buhagiar, Vasile Șirli, Ana Bianca Popescu și Ada Lupu (cel puțin cu ei m-am întâlnit, dar au fost și alte nume interesante). S-au conectat cu toții foarte repede în cea mai clean energie de muncă. N-au stat nicio ,,minută’’ liniștiți. Bun, dar să o luăm de la început (poate nu toată lumea știe de HOP). Ce este Gala HOP? Gala HOP, adică Gala Tânărului Actor, este un concurs organizat de UNITER (Uniunea Teatrală din România), în urma căruia, la finalul fiecărei ediții, sunt desemnați cea mai bună actriță, cel mai bun actor și cel mai bun grup, dar există și marele premiu, Premiul Ștefan Iordache. Gala poate fi urmărită live pe galahop.uniter.ro, dar și pe canalele de Facebook și YouTube ale UNITER.

Eu am ajuns la Pre-HOP cu niște treburi pentru online-ul Galei HOP, dar și pentru Agenția HOP. Pentru cei care nu știu, Agenția HOP este un fel de hub cultural online în care fiecare concurent își are fotografii profesionale, detalii despre el și despre spectacolele în care joacă, iar, începând de anul acesta, și un video de prezentare, un self tape, cerut fiecărui actor – la castinguri. Mai există și bio-ul narativ – un soi de CV povestit (la persoana a 3a) –, un format care, de altfel, este cerut din ce în ce mai mult în Europa, în domeniul acesta.

Și eu am fost participant, ba chiar laureat al ediției din 2023, doar că atunci nu am avut parte de o astfel de tabără. Nu am avut ocazia să stau câteva zile cu oameni pe care îi admiram de la distanță și, dintr-odată, să mă trezesc lângă ei, să lucrez cu ei, să îi văd cum gândesc și cum muncesc (doar cele câteva zile înainte de Gală, când tot ce am făcut a fost să bibilim momentele pentru concurs, să facem lumini, reglaje tehnice).

I-am ținut minte pe colegi din preselecții, pentru că am fost acolo și i-am urmărit, i-am filmat, i-am încurajat, dar mi-am făcut și eu topurile mele; vreau să spun că am rămas plăcut surprins când am primit lista finaliștilor și am observat că semăna deja cu lista mea – că cele 5 actrițe din juriul de preselecție au ales (cam) pe cine am ales și eu. Asta așa, ca un mic inside din notes-urile mele. I-am văzut pe scenă, i-am văzut când au prezentat momentele în fața domnului Purcărete, le-am văzut emoțiile atunci când am filmat clipurile pentru Agenția Hop, pentru interviurile HOP (pe care le puteți urmări pe Facebok și Instagram @gala.hop), dar am apucat să stăm și la povești….

Despre teatru, evident. Despre unde mai suntem. Despre unde ne îndreptăm. Și aici începe, de fapt, partea care m-a făcut să mă gândesc mai mult la experiența asta care e una benefică pentru actorii tineri, poate mai benefică pentru actorii tineri din afara Bucureștiului, pentru că simt nevoia să se întâlnească și cu alte stiluri (de lucru). Am observat că, în proporție de 99,99%, avem cam aceeași stare când ne gândim la viitor. Chiar și colegii care sunt deja angajați într-un teatru de stat au întrebările lor. Dar poate cel mai puternic se simte această neliniște în rândul celor care încă lucrează în teatrul independent. Este un soi de panică generală. Nu neapărat panică în sensul dramatic al cuvântului (sau poate e deja început de dramatic), ci o neliniște care stă acolo, undeva, și revine în discuții. Ce o să facem? O să mai existe suficiente spectacole? Dar teatre? O să ne comaseze și pe noi? O să mai aibă cineva nevoie de noi? O să putem trăi din meseria asta? (Aici mă refer la: doar meseria asta). Cum se schimbă teatrul? Și, inevitabil, întrebarea care începe să apară tot mai des: O să facă inteligența artificială totul în locul nostru? (Mai avem până acolo – acum problemele reale sunt locurile de muncă și rezistența). Suntem o generație care a intrat în teatru într-un moment în care lumea se schimbă cu o viteză pe care industria asta nu prea a avut timp să o proceseze (mai ales de la începuturile pandemiei de COVID-19). Și, în același timp, suntem oameni care au ales o meserie bazată tocmai pe lucrurile care par cel mai greu de cuantificat: prezență, emoție, relație, vulnerabilitate, imaginație. Poate de aceea întrebările sunt atât de multe?

La Pre-HOP, însă, printre toate aceste întrebări, am văzut și ceva care mi-a dat un pic de liniște: oameni care încă au chef să muncească. Oameni care încă vor să învețe, să încerce, să se întâlnească unii cu alții și să vadă ce poate ieși din întâlnirea asta. Poate că nu știm foarte bine ce urmează. Probabil că nici nu avem cum să știm. Dar, pentru câteva zile, la Piatra Neamț, un grup de actori tineri și câțiva oameni pe care îi admirăm (folosesc pluralul pentru că sunt sigur că colegii mei sunt de acord cu mine) pentru ce au făcut pentru teatrul românesc, au stat împreună, au muncit, au vorbit și au încercat să înțeleagă teatrul de acum. Și, pentru moment, cred că e un început destul de bun.

Hop-țop, în final vă invit să-i urmăriți între 27 – 30 august Live pe galahop.uniter.ro sau să dați o fugă la Teatrul de Stat Constanța care e pentru al doilea an consecutiv casa Galei Hop – Gala Tânărului Actor.

Răzvan Omotă

Ceva e putred

și cantitativ, și calitativ

Nu. Că nu am spațiu de mari alunecări printre metafore, de introduceri diplomatice, de artificii de limbaj ca să ne simțim deopotrivă (și eu care scriu, și tu care citești) intelectuali, savanți, înțelepți de duminică. Iar speranța e un pic mai sus în pagină, nu aici.

E putred și pute.

E nasol. Și e nasol de mult timp. Azi, din nou, în cultură. Că ne ferim de ea ca de ciumă. De jos în sus și de sus în jos. Că o izolăm, ca nu cumva să se ia. Că o înlocuim cu pseudo produse culturale care vând mai bine, încercând să ne justificăm incapacitatea națională (și locală) prin indicatori cantitativi, cifre. Numărăm evenimente, numărăm publicul, numărăm profesionist. „Curat murdar, coane Fănică!” În ideea că, dacă ai ce număra, ceea ce numeri există. Deci, cârtitorii de serviciu să nu mai urle în piața publică: moare cultura, murim și noi. Nu moare, domnule, cultura. Cultura noastră strămoșească? Iete-te, e numărată. Ce instrument mai bun să măsori cultura există decât numărul de bilete vândute, de căsuțe bifate? Acum că orice instrument, inclusiv tabla de numărat, se poate folosi invers, asta e altă poveste. Dacă e să numărăm abuzurile din cultură, eșecurile autorităților locale și naționale, interimatele și concursurile aranjate, plagiatele, serbările populiste tocătoare de bani, evaluări, comasări și reorganizări pe genunchi, cifrele astea sunt mai concludente decât celelalte. E un diagnostic. Arată că sistemul e bolnav și nimănui nu-i pasă (cu câteva excepții, la care ne uităm cu fascinație și pariem pe cât le va mai ține vocea, nervii, puterea). Bugetele mici, criza economică, austeritatea sunt doar scuze pentru un sistem infectat de corupție și incompetență. Și da, e greu să raliezi publicul în spatele tău în apărarea unei culturi reprezentate de instituții publice conduse incompetent și pe bani mulți, cu binecuvântarea autorităților locale/ordonatorilor de credit, fără niciun respect pentru publicul lor. Focșani, Buzău, Vâlcea, Brașov. Exemple concrete de destabilizare și destructurare. Numai să nu fie văzute ca exemple de bune practici.

Mirosul pestilențial nu vine din Danemarca, e de la noi din ograda strămoșească. Și mai e și vară.

Luana Popa