Limba

Nu cred că există o limbă mai frumoasă ca alta. Nu cred că o limbă este bogată doar prin numărul de cuvinte pe care l-a adunat în dicționare.

Cuvintele au o putere specială. Scrise, dar mai ales rostite capătă o energie doar a lor. Un cuvânt vorbit își schimbă sensul prin intenție, ton, ritm, volum. Ca la teatru. Ca în viață. Fiecare cuvânt are o istorie în spate, o luptă, un drept câștigat în vocabularul unui popor. Un limbaj nu are doar cuvinte, ci un întreg univers semantic. Cuvintele alcătuiesc expresii, proverbe și zicători, povești care se transmit din generație în generație. Pe lângă un mesaj principal pe care îl conțin, devin dovezi ale devenirii unei comunități, de la tradiții simple la moduri de raportare la sine, la celălalt, la lume, de la prejudecăți la valori, de la defecte la calități. Nu există cuvinte urâte și cuvinte frumoase, ci cuvinte cărora o anumită intenție le dictează sensul.

Cuvintele au o putere specială, dar ele pot fi reduse la nimic prin folosirea abuzivă și ipocrită. Cuvintele singure sunt doar niște semne mâzgâlite pe o foaie sau pe un ecran, sunt doar niște sunete atunci când ies din guri care nu fac decât să acopere liniștea, golul.

Analizați discursurile publice, toată lumea promovează limba și cultura în România. Cum? Ăsta e cel mai mare și cel mai bine păzit secret de stat. Faptele spun una, cuvintele alta.

Tot din cuvinte se construiesc imposturi, ipocrizii, ideologii, etichete, colivii. Cuvintele definesc lumea în care trăim, lumea pe care ne-o construim singuri și lumea pe care o construiesc cei din jurul nostru.

Dar să ne întoarcem la limba română și la ziua ei. În loc de un la mulți ani inutil, m-am dus la dicționar și m-am amuzat, ceea ce vă doresc și vouă. Bogăție de limbă.

A-și înghiți limba = a) a mânca cu poftă; b) a se abține de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tăcut.

A alerga (sau a umbla) după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obțină sau să găsească ceva sau pe cineva de care are mare nevoie.

A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a) a-și pierde respirația, a gâfâi; b) a munci mult, a fi foarte ostenit.

A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent.

A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil.

A avea limbă lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi prea mult, a fi flecar.

A avea mâncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, a nu păstra o taină.

A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe cu sinceritate și fără prudență, a spune și ce nu trebuie.

A-și scurta limba = a vorbi mai puțin.

A scurta (sau a tăia, a lega) limba cuiva = a opri, a împiedica pe cineva să vorbească.

A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească.

A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească.

A-și pune frâu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tăcea.

(A avea) limbă ascuțită (sau rea, de șarpe) = (a fi) răutăcios, malițios în tot ce spune.

A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocori.

A trage pe cineva de limbă = a descoase pe cineva, a căuta să afle tainele cuiva.

A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut.

A-și mușca limba = a regreta că a vorbit ceea ce nu trebuia.

A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a nu-și putea aminti pe loc de ceva cunoscut.

A asuda (năduși) sub limbă = a obosi

A fi iute de limbă = A vorbi prea repede.

A-și bate limba(-n gură de pomană) sau a-și toci =  A vorbi mult și neîntrerupt, fără a fi luat în seamă.

A-i merge (cuiva) limba ca o moară stricată (sau de vânt) sau a-i toca limba în gură sau a-i bate limba = A vorbi repede și fără întrerupere, a flecări, a pălăvrăgi.

A (i) se încurca (sau împiedica) (cuiva) limba (în gură sau la vorbă) = A rosti cu greutate cuvintele din cauza unei emoții, a băuturii etc

A avea limba legată = A refuza să vorbească.

Împiedicat la limbă = Bâlbâit.

Limbă lată = Care se exprimă greoi, din cauza limbii mari.

A vorbi sau (a grăi) în vârful limbii = A fi peltic.

A-i pieri cuiva limba = A muri.

Pișcat (sau înțepat) la limbă sau prins de limbă = Ușor amețit de băutură, afumat, cherchelit.

A avea păr pe limbă = A fi lipsit de educație.

Pușchea pe limbă =  Se spune cuiva care vorbește despre un lucru neplăcut, pentru ca aceasta să nu se îndeplinească.

A (nu) pune pe limbă (ceva) = A (nu) gusta din ceva.

A-și bate limba-n gură ca calicii la pomană = A vorbi repede și prost.

Parcă-l trage cineva de limbă = Se spune despre cineva care vorbește mult, neputând păstra un secret.

Nu i-a (sau nu v-a etc.) tors mama pe limbă = Se spune despre cineva care vorbește cu ușurință.

A-și toarce pe limbă = A se gândi bine înainte de a vorbi.

Cum îi vine sau ce-i vine pe limbă = Fără a-și controla exprimarea, sub impulsul unei stări de moment.

A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) (cuiva) pe limbă (ceva) =  A fi pe punctul de a spune ceva.

L-a(u) mușcat albinele (sau albina) de limbă = Se spune despre cineva care nu vorbește (prea mult).

Gură am și limbă n-am = Se spune atunci când cineva se abține, deși ar mai avea multe de adăugat.

A nu-și băga limba unde nu-i fierbe oala = A nu se amesteca într-o problemă care nu-l privește.

Inima o are pe limbă sau ce-i pe inimă aceea-i și pe limbă sau ce are-n suflet are și pe limbă = Se spune despre o persoană sinceră, deschisă și onestă.

A da limbă prin țară = A face să se știe pretutindeni.

A lega pe cineva cu limbă de moarte = A obliga pe cineva prin jurământ să îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte.

A vorbi (două) limbi diferite = A nu avea același mod de a gândi și de a simți.

Luana Popa

Ziua limbii române

Ce este de spus? Ce să și spui cu această ocazie? Că e frumoasă? E! Că e bogată? La ce ne ajută, că doar nu stă nimeni să-și sporească  vocabularul continuu cu minim 10% cuvinte, să se actualizeze măcar cu inflația?!

Mai degrabă o lăsăm mai moale cu bogăția, să nu creadă careva că s-a dat și el/ea a lipsit la împărțeală. Dacă o tot dăm cu bogăția limbii apar sigur pe net niște teorii conspiraționiste despre cum Servus e cuvânt românesc furat de unguri dintr-un muzeu și despre cum de fapt avem o serie întreagă de cuvinte care nu apar în Dex, pentru că băieții deștepți din filologie le-au sustras, să le folosească doar ei în concediile exotice. Cum e să mergi în Turcia la all-inclusive și să auzi de peste piscină cum o frumusețe cu grai românesc, poeta trofeu a unui astfel de filolog orientat, îi strigă partenerului să îi aducă un Martini de acela inefabil precum iubirea lor? Iar el să o întrebe râzând cât de biunivoc să fie? Lejer precum noaptea pe plajă sub lună plină sau brutalist precum o noapte de pasiune pură și dură? Și asta numai pe contemporan, pentru că, dacă ne întoarcem în școală, în culegerile cu comentarii de-a gata aflam cum geniul eminescian este radial și nu interstițial. Vă spun, zilnic ni se ascund cuvinte! În cărți!

Nici cu frumoasă nu știu ce să spun. Că e. Nemeritat și uimitor de. Deh, ca româncele. Nici nu știi, la ce spoială de cultură conformistă ne facem de un veac că facem, cum de avem o limbă atât de frumoasă. Și deșteaptă. Complexă ca franceza, vehiculul civilizației europene moderne, dar și eficientă ca engleza, mediumul post-modernității. Probabil tot comparația cu româncele stă în picioare: câteodată te întrebi cum de s-a născut în sărăcia asta ceva așa frumos. Și n-ai explicație. Dar, din păcate, e exact și până la capăt ca cu româncele. Ce se naște aici e de drept al nostru. Spune și popa în biserică. Deci o putem iubi, admira, dar și abuza în orice fel dacă pasiunea și dragostea nestăvilită o dictează. Că ne iubim limba cum iubim femeia. Abscons, ancestral, ambiguu și biunivoc. De principiu interstițial, dar mai pățești și radial, cu un englezism acolo. Cu îndârjirea pasiunilor nestăvilite, conștiinciozitatea elefantului înghesuit între porțelanuri și gingășia birjarului trădat de mârțoagă. Astfel că i-am făcut zi aniversară, să o felicităm și cinstim, pentru ca apoi să o trimitem drăgăstos înapoi la polonic, până nu ne enervăm și redescoperim epitetul, analogia și alegoria. Și e vai de ea!

Dinel Dumitru Teodorescu