Femeia. 1974

Săpatul prin biblioteci reciclate are avantajele sale. Vă instig, căutați prin biblioteci vechi, la întâmplare, să vedeți dacă tereștrii care au trăit în alte vremuri vor fi avut vreo legătură cu noi. Bănuiesc că nu toată lumea are astfel de preocupări arheologice și antropologice, dar rezultatele pot fi fascinante. De exemplu, să zicem că dați de un raft de almanahuri (cea mai liberă formă de presă în comunism, dacă se poate vorbi de așa ceva) de prin anii 1970. Numai vizionarea reclamelor la Dacia, Ci-co, apa de colonie Eva, ale Centralei producției și industrializării sfeclei de zahăr, pentru bomboanele Mona, sau, mai neașteptat, ale Întreprinderii de lianți Brașov, cu reclama sa la Bazalt topit și merită tot efortul. Singura ciudățenie că, deși în mijlocul unei Epoci de Aur, oamenii păreau să aibă, totuși, numai nemulțumiri, care contrastau cu epoca luminată, de mari împliniri, pe care o traversau. Interesant cum timpurile erau mărețe și fericite, dar indivizii pare că nu.

Într-o astfel de răsfoire, am descoperit o mică piatră prețioasă care, cred eu, conservă peste timp parfumul bucuriei condiției sociale și profesionale a unora dintre cele mai vizibile, admirate și iubite femei, actrițele. În almanahul Femeia din 1974 Alice Mihalcea semna ancheta „Rolul anului … la feminin”, care adresa „unora dintre cele mai îndrăgite interprete ale scenei românești” care a fost rolului anului „pentru actrițele noastre”. Clody Bertola, Gina Patrichi, Margareta Pogonat, Ileana Predescu, Tamara Crețulescu, Adela Mărculescu, Vally Voiculescu-Pepino, Mariana Mihuț, Violeta Andrei și Liliana Tomescu au dat curs invitației. Bucuria emancipării femeii și a egalității declarate la nivel de doctrină politică transpare manifest din aproape toate răspunsurile! Să vedem, citând direct din material.

Vally Voiculescu-Pepino: „Nu prea întâlnești în dramaturgia prezentă azi pe scenele noastre roluri de femei interesante, vii. În general, autorii noștri și alții ne oferă personaje feminine croite cu foarfeca și înădite cu ață.” (Mai rău ca în Hamlet) Deși nu pare, aceasta lăuda rolul excepțional din „Jocul de pisici”, rol greu și  astfel satisfăcător, tocmai, se pare, prin contrast cu normalitatea. „Îndesat de monoloage. Mai rău ca în Hamlet. Dar mai bun ca orice am jucat în ultimii ani.” Adela Mărculescu, referindu-se la Paula, rolul său din filmul „Ceața”, pare singura, alături de Vally Voiculescu Pepino, mulțumită de un rol pe care a avut șansa să îl joace. „Am revăzut filmul și mi-am mărturisit mie și dv. că Paula este rolul pe care l-aș juca mereu.” (Rolul pe care l-aș juca mereu)

Gina Patrichi însă: „Mi-ați cerut să vă vorbesc de rolul anului. V-am descris-o pe Tereza pentru că ea a fost nu rolul anului, ci obsesia mea negativă, a stagiunii trecute, și deci rolul care m-a preocupat foarte mult.” Ca să înțelegeți mai bine: „Dv. spuneți, și critica în general a afirmat, că modul în care am interpretat-o pe Tereza din «Anunțul la mica publicitate» a ajutat piesa să… reziste. Nu sunt un om modest, dar cu toată sinceritatea mărturisesc că eu pe Tereza n-am iubit-o deloc. N-am înțeles-o. Și dacă n-am înțeles-o eu, actrița care trebuie s-o facă să trăiască pe scenă, cum s-o priceapă spectatorii?

 O femeie care jelește – ca scop al vieții – o așa-zisă dragoste, care nu părăsește casa cu zilele, cu speranța că odată îl va vedea, care se claustrează la propriu și la figurat, pentru ce? Pentru ceva care poate fi numit nu dragoste, ci, în termeni medicali, fixație? Poate că în Italia – autoarea este italiancă -, personajul să spună ceva femeilor. Pentru că există, se poartă acolo femeia-satelit al bărbatului. Cu o singură preocupare, o singură direcție, un singur viitor: bărbatul.” (…) „Nu accept asemenea individualități feminine și de aceea mi-a fost foarte greu s-o îmbrac cu gânduri și sentimente.” (O femeie în care nu cred) Ileana Predescu este încă mai împlinită de complexitatea rolurilor feminine: „Marta din «Puterea și Adevărul» a fost un rol mic. Așa l-au conceput bărbații care au făcut scenariul. Ce participare – și-au zis probabil – putea avea femeia în anii aceia de luptă, zbucium și frământare? (…) Deci un rol care ar fi putut fi bogat, dar este comprimat și canalizat pe o singură traiectorie: aceea de toiag pentru bărbat.  (…) Este o umbră care-l sprijină pe nevăzute, pe nesimțite să-și ducă sarcina grea și mare la capăt. Eu, una, aș fi preferat să fiu alături de el și nu în urma lui. Autorii însă au făcut o altă socoteală.” (Nu în urma lui, ci alături de el)

 Mariana Mihuț nu avusese nici ea un an foarte împlinit. „Despre ce să vă vorbesc? Un rol preferat n-am avut, și când am fost distribuită și apoi invitată să mă identific cu Valentina din spectacolul «Valentin și Valentina» mi-a fost foarte greu. Da, știu, 150 de reprezentații într-o singură stagiune înseamnă succesul, un succes de public, dar mie Valentina nu-mi aducea prea multe satisfacții. (…) Bineînțeles, m-am împăcat până la urmă cu Valentina, și-am mers mână în mână și în stagiunea estivală și poate ne vom mai întâlni și-n stagiunea următoare. Poate… dar eu îmi doresc un rol nu de fetiță, ci de femeie. Un rol bogat, plin, în care dominanta să nu fie mereu numai și numai dragostea… Atâtea alte pasiuni și ambiții poate o femeie să împletească pe lângă dragoste și în afara ei…” (N-am avut un rol preferat) Margareta Pogonat, nici ea nu este mulțumită: „Încercând să prezentăm pe scenă un personaj feminin tipic, spuneți-mi câte femei-bloc de marmură există pe lumea asta? Este foarte complicat și foarte neadevărat să pui etichete…” (Sigur, am să vorbesc de „Zestrea”)

Violeta Andrei: „Deși anul acesta am interpretat mai multe roluri, regret că mă găsesc în situația de a spune că nu am avut posibilitatea să pot aduce în fața spectatorilor un personaj în care să dezvălui sufletul feminin, o problematică de gânduri și idei – pe cât de complexă, pe atât de minunată – caracteristică femeii contemporane din țara noastră.

S-au scris prea puține roluri în genul acesta. Iar eu pot mărturisi, cu părere de rău, că nu am făcut parte dintre cele care au avut prilejul să întâlnească asemenea personaje.” (S-au scris prea puține roluri întruchipând femeia contemporană)

Mărturii din 1974. Ce bine că în teatru nu e ca în viață! Că rolurile feminine nu sunt doar de îndrăgosteală și suport pentru bărbați. Acum, la peste 50 de ani, am evoluat. Nu-i așa?

Dinel Dumitru Teodorescu

30 de secunde

Exercițiu sau banc, depinde de perspectivă. Două persoane întră într-o expoziție. În expoziție sunt 30 de lucrări și un panou curatorial. Fiecare lucrare are o descriere scurtă. Fiecare persoană identifică o lucrare instagramabilă. Pe perioada vizitării expoziției, fiecare persoană primește cel puțin un mesaj și cel puțin 3 notificări pe telefon. Studiile spun că vizitatorii muzeelor petrec în medie 30 de secunde în fața unei lucrări. Întrebări: Ce vede o persoană în 30 de secunde? Cât și ce rămâne cu ea? Câte secunde fură o persoană din cele 30 de secunde pentru un selfie cu lucrarea care crede că îi va aduce cele mai multe aprecieri? Când o lansează în eter, atunci pe loc sau mai târziu pentru a avea timp pentru retușuri esențiale? De cât timp este nevoie pentru o fotografie cu o lucrare și eventual descrierea ei? Cât timp au petrecut cele două persoane în expoziție? Câte fotografii noi s-au adăugat în galeria telefonului? De câte ori au spus cele două persoane: Așa pot și eu, în fața unei lucrări din expoziție? Descrie afișul expoziției.

Acum că ne-am distrat un pic, întreb serios. Cât timp aloci unei lucrări într-o expoziție? Cât și ce poți vedea în 30 de secunde? Evident că depinde. De lucrare și cum este ea pusă în valoare, de complexitatea ei, de antrenamentul și cultura vizuală ale posesorului de ochi, de zi, de oboseală, de nervi, de vreme etc.

E reduntant să spun că suntem înconjurați de imagini. Atacați, agresați, copleșiți, sufocați, de fapt. Și pe stradă și online. Imaginea devine zgomot insuportabil și dependență. Înghițim imagine cu imagine derulând prin ele, imersați în telefoane, fără discernământ, și cel mai adesea fără reacție conștientă. În aceste condiții, ce loc mai ocupă arta vizuală? Cum ne raportăm la ea? Cum și când procesăm ce vedem și ce rămâne cu noi?

De la așa pot și eu la a face este o cale lungă și (aproape) niciodată bătută. De obicei aceste remarci superficiale apar față în față cu o imagine simplă, esențializată, indiferent de cât de puternic este mesajul. Simplu e cel mai greu. La fel și cu afișul. Toată lumea poate. Poate de asta în România afișele arată cum arată. Toată lumea se concentrează pe instrumente, tehnologia eliminând bariera meșteșugului, dar o dată cu ea și toată cultura vizuală. Antrenamentul în domeniu ar însemna o minimă expunere la artă vizuală (aș zice cu predilecție contemporană), pe lângă înțelegerea teoretică a unor elemente de bază în crearea unui afiș. Așa, pentru plăcerea disecției teoretice și a satisfacției unei enumerații consistente: suprafață, segmentarea suprafeței, culoare, formă, imagine, tipografie, textură, contrast, simboluri, ierarhii, și în nici într-un caz în ultimul rând: subiectul, ideea, mesajul.

Un afiș bun poate să-ți răstoarne lumea în 30 de secunde: Ca, desigur, orice operă de artă.

Tu poți să descrii un afiș care ți-a rămas în minte în 30 de secunde?

Luana Popa