We happy few / Noi, puținii norocoși

Da, precum ați observat probabil în caseta editorială, avem co-finanțare AFCN (Administrația Fondului Cultural Național) pentru câteva numere de Insert Cultural. Am demarat. Numărul trecut, 203, a fost primul prins în proiectul de finanțare. Este prima finanțare AFCN pe care o câștigă Asociația Un Concept Luna, editorul Insert Cultural. Unii dintre puținii care au prins parțial finanțare în concursul de proiecte editoriale, secțiunea reviste și publicații culturale. Cu 89.33 de puncte. Nu prea se intră la finanțare AFCN cu punctaj sub 9. E ca la facultățile de elită. Nu e prima dată când participăm la concurs, este prima dată când prindem finanțare (co-finanțare mai exact) AFCN și suntem ultimii pe listă. Norocoși!

Acesta nu este comunicat de presă sau material pe care trebuie să îl publicăm pentru a promova AFCN. Dimpotrivă, vom arunca cu cifre și ne vom întrista. Dar, cum se spune, there’s no such thing as bad publicity (nu există așa ceva ca publicitate negativă, doar publicitate), așa că poate finanțatorul nostru nu se va deranja, ci va aprecia demersul acestui material ca o încercare de a-i face și lui puțină dreptate.

AFCN, pentru cei care nu știu, este, așa cum îi spune și numele, una dintre foarte puținele surse de finanțare pentru proiecte și programe culturale și proiecte editoriale din România. Bugetul concursului de proiecte editoriale în care noi am prins o finanțare pentru câteva numere de Insert Cultural a fost de 550 000 lei. Pentru întreaga noastră scumpă Românie. Cu maxim 45 000 finanțabili per proiect. La un calcul scurt, dacă toate proiectele concurente cer maximum, România poate finanța 12 proiecte editoriale și o fărâmă. Au intrat la finanțare 14 proiecte și, cu o fărâmă (ăștia suntem noi), 15. Câte județe are România? Așa, pe criteriu geografic. Câte centre mari urbane are România? Așa, pe criteriu demografic. Ce rată de promovare a bacalaureatului are România? Așa, pe criteriu educațional. Ce rată de analfabetism funcțional are România? Așa, pe criteriu cultural. Nu mai insist, ați priceput. Cele 15 proiecte editoriale de la secțiunea Reviste și publicații culturale (ultima notă 89.33) și cele 38 de proiecte de la secțiunea Carte (ultima notă 92.50) contractate pe linia editorială a AFCN rezolvă cazul. Vina instituției? Nu, deși pe ea o urăsc toți. Pe nedrept. Cât i se dă buget, atât gestionează și distribuie. Dar economistul din mine înțelege că întregul buget acordat call-ului (concursului) de proiecte editoriale de reviste și publicații culturale nu ar ajunge să plătească 10 angajați un an. România, vreo 8-9 regiuni istorice, 41 județe plus București, vreo 19 milioane de locuitori. Valoarea investițiilor din Fondul Cultural Național în cultura sa națională, din punct de vedere editorial, nu valorează în anul 2026 cât salariile unui departament al oricărei instituții de stat, de oriunde. O perspectivă.

Acum, să nu mă înțelegeți greșit! Nu m-am apucat să mai scriu un material de valea plângerii, că vai ce greu ne este nouă! Nici gând. Pentru asta pregătesc o serie. Alta e povestea. Toți colaboratorii cărora le-am solicitat materiale pentru Insert Cultural ne-au felicitat pentru AFCN. Absolut toți. La început mi s-a părut puțin ciudat. Dar apoi am înțeles și mi-a crescut pieptul: e ca atunci când intri la Facultate. Păi nu te felicită toată lumea? Mai ales când știe că ai intrat la Facultatea aia cu locuri puține, cu concurență mare, la care nu se intră cu notă sub 9? Tu știi că ai intrat cu 89.33, nici măcar 9, că ai intrat ultimul, dar ai intrat. Deci am scris acest material pentru că am dorit de fapt să mă laud! Da. Vă arăt cât de ridicol de greu este să finanțezi proiecte culturale în România numai ca să mă laud că, după numai 3 ani și peste 200 de numere am reușit, la a patra încercare, să punem Suceava pe harta AFCN. Știu că ne iubiți! Mulțumim!

Felicitări pentru AFCN colegilor care au prins finanțare anul acesta! Noi, această elită a roții norocului!

Dinel Dumitru Teodorescu

Artă?

De la Platon și Aristotel încoace încă dezbatem despre ce e artă și ce nu e artă. Discuțiile sunt vechi și se vor termina atâta timp cât va exista cel puțin o persoană care să creeze și cel puțin o alta care să intre în contact cu creația. Artă de dragul artei sau artă politică, frumosul în artă, artă și cultură, meșteșug, inspirație, imitație, scopul și natura artei, vechi versus nou, clasic versus avangardă, etc ca să enumăr doar câteva dintre subiectele care pot iniția dialog sau pot bloca interlocutorii într-o luptă surdă a lui îmi place – nu-mi place.
În artele spectacolului e și mai complicat. Lupta dintre artă și divertisment (de cele mai multe ori) facil nu e niciodată dreaptă, mai ales când cel din urmă e ambalat frumos și prezentat lumii cu mare vâlvă ca ceea ce nu e. Cum se ambalează? Își pune în frunte textul, autorul și citate cu rezonanță despre text și/sau autor (The Guardian: „O capodoperă modernă și o comedie inteligentă despre nesiguranța masculină, care rămâne actuală în ciuda trecerii anilor.”; The New York Times: „O piesă șic, scurtă și diabolic de amuzantă. Textul oferă o radiografie perfectă a modului în care opiniile divergente pot dinamita o prietenie veche.”). Ca și cum un spectacol nu poate fi prost dacă pornește de la un text bun.
„Ciudat cum nu vezi esenţialul în povestea asta… Nu percepi decât… exteriorul. Nu vezi ce-i grav.ˮ, zice Marc, unul dintre personajele din spectacolul Artă de Yasmina Reza, regia Felix Alexa, produs de Teatrul Municipal „Matei Vișniec ˮ Suceava. Și am zâmbit amar. Am văzut, Marc. Tocmai, că am văzut. Exteriorul părea frumos. Privirea s-a plimbat și s-a bucurat de o estetică minimalistă. Ce e grav e că e doar o imagine. Dincolo de ea, am văzut o construcție care și-a ratat miza, dacă a avut una vreodată. Am văzut o regie care patinează superficial pe text, în căutare de glume facile, o regie care a redus personajele la un șablon sec, monoton și liniar, golindu-le de viață, de credința în propriile lor cuvinte, de propria istorie, într-un decor care amplifică golul. Am văzut o distribuție care nu are sens, în ideea prieteniei de 10-15 ani care-i leagă pe cei trei. Yvan pare cu cel puțin 15 ani mai tânăr decât Serge și Marc, iar drama neîmplinirii lui profesionale și a schimbării domeniilor în care activează devine astfel doar o glumă. Am văzut un spectacol care, cu „o aroganţă de-a dreptul stupefiantăˮ, cum ar spune Serge, ne livrează o înșiruire de scene caricaturale cu pretenții de artă. Am văzut că ceea ce scrie pompos pe afiș lighting design e rezumatul a trei situații de lumini. Am văzut și am auzit cum se leagă scenele între ele. Două teme muzicale. Una care bănuiesc că se dorea a crea dramatism și a sublinia tensionarea relațiilor de prietenie până la punctul de rupere, dar care n-a făcut decât să transforme prima parte a spectacolului într-o parodie fără umor. Și o a doua, la fel de nefericită, care anunța calmarea situației. Am văzut și am înțeles că atât s-a putut la nivel de tranziție între scene. Am văzut și m-am gândit că, prezentat în forma asta la un examen de regie pe bune, n-ar trebui să primească notă de trecere, nu în anul de grație 2026.
„Yvan: E o operă de artă, e un gând în spatele ei. (…)ˮ
„Marc: Un gând în spatele… Adică vezi un căcat dar stai calm, stai calm, în spatele lui e un gând! (…) Nu prea, nu? Prea evocator… Prea explicit. Totul e pe pânză! Unde să mai fie şi gândul…ˮ
Măcar am rămas cu ceva din text. Ironic.

Luana Popa