Poezia nu e Glovo

Am o problemă cu poezia scrisă despre ceva. Nu cu poezia care ajunge să fie despre ceva, ceea ce e cu totul altceva, ci cu momentul acela în care te așezi la masă și hotărăști că astăzi vei scrie o poezie despre capitalism, maternitate, război, corp, climă, patriarhat, singurătate sau orice altceva se află, din motive foarte bune sau foarte proaste, în aer, pentru că ai observat că despre asta se vorbește, asta se publică, asta circulă și, dacă tot ești poet contemporan, poate ar trebui să ai și tu ceva de spus. Nu cred în commissioned poetry. Nici măcar atunci când comanda vine de la tine, ceea ce e poate forma ei cea mai perfidă, pentru că nici măcar nu mai ai pe cine să dai vina.

Textul ăsta nu are nicio pretenție teoretică și nici n-o să chem poeți, poete, critici sau concepte în ajutor, deși probabil aș putea găsi suficiente cât să-mi sprijin argumentul și să pară că am ajuns aici pe o cale mai respectabilă. Numai că n-am ajuns așa. E un articol pornit dintr-o iritare, dar din categoria iritărilor care, dacă rămân suficient cu mine, devin preocupări și ajung inevitabil în scris. Ceea ce, de fapt, e chiar subiectul lui.

Și, ca să elimin din start o posibilă neînțelegere, asta nu înseamnă că poetul trebuie să stea fericit în turnul lui de fildeș, convins că tot ce-i trece prin cap îi aparține în premieră mondială. Din contră, pentru mine condiția sine qua non ca să scrii poezie este să citești enorm, în primul rând poezie, contemporană și nu numai, în toate limbile în care poți și, pe cât posibil, în original. Trebuie să știi ce se scrie, nu ca să reproduci formulele care funcționează, ci ca să știi unde te afli, ce s-a făcut deja și ce voce pe care o credeai foarte personală s-ar putea să fi auzit-o acum trei luni într-un reel și s-o fi depozitat creierul undeva fără etichetă. Trebuie să citești și proză, eseu, memorialistică, non-ficțiune, să auzi oamenii vorbind și să știi în ce limbă trăiești acum, fiindcă poezia nu se scrie numai din bibliotecă, dar nici în absența ei. Dacă vrei să scrii ca bunica, foarte bine, scrie ca bunica, dar ar fi bine să știi că o faci.

Sigur că poezia poate fi politică și, într-un sens foarte simplu, este politică, pentru că e scrisă în polis, de cineva care trăiește printre ceilalți, plătește chirie și taxe, vede știrile și suportă consecințele unor decizii pe care nu le-a luat. Iar în lumea culturală e greu în ultimii ani să pretinzi că toate astea se petrec în afara ta, când precaritatea nu mai e un concept interesant de pus într-un eseu, ci ceva ce calculezi la sfârșitul lunii. Așa că da, poetul poate fi o portavoce și e bine să fie când poate, numai că nu cred că trebuie să se trezească dimineața și să-și pună ecusonul de portavoce în piept. Dacă asta ține de fibra lui, dacă vede o nedreptate și nu poate trece pe lângă ea până când simte nevoia să spună „uite, asta se întâmplă și nu e în regulă”, atunci exact asta ar trebui să scrie. Dacă altcineva e construit altfel și lucrul care îl obsedează e în altă parte, să scrie despre acel lucru.

Pentru mine, problema începe când tema precedă nevoia, pentru că una e să te calce ceva pe nerv atât de mult încât începi să scrii și alta e să te întrebi ce ar trebui să te calce pe nerv. În primul caz există o iritare reală: ceva ai văzut de prea multe ori, o propoziție auzită într-un autobuz nu-ți mai iese din cap, cineva face un gest minuscul și gestul acela deschide o gaură în realitate, te uiți la un serial, pui pauză la un cadru și de-acolo pleacă o poezie. În celălalt caz, ai caietul deschis și o mică ședință editorială cu tine însuți: bun, despre ce se scrie acum, ce ar trebui să mă preocupe, unde ar trebui să mă poziționez și cât trebuie să se vadă poziționarea?

Literatura are mode, teme care devin foarte vizibile, formule care circulă și limbaje pe care ajungi să le recunoști după câteva rânduri, și ar fi straniu ca poezia unei epoci să nu-i absoarbă obsesiile. Numai că între a absorbi ceva fiindcă trăiești în mijlocul lui și a-l reproduce fiindcă ai înțeles că acolo se află o formă de validare există o diferență destul de mare. Dacă ajung să mă uit la ce se publică, ce se premiază, ce ajunge în festivaluri și încep să-mi calibrez poezia în consecință, poate ieși un text impecabil, cu toate cuvintele potrivite, foarte corect politic și, în același timp, foarte greșit poetic.

Și aici ajung la sens, pe care nu știu să-l definesc în poezie și nici nu sunt sigură că vreau, dar îi recunosc destul de repede absența. Sensul nu este același lucru cu mesajul, iar poezia nu e un curier care sună la ușă, îți predă mesajul și te pune să semnezi de primire. Uneori nici nu știu foarte precis ce spune o poezie bună, după ce am citit-o și nici nu simt nevoia s-o traduc într-o propoziție care începe cu „autorul vrea să ne transmită că”. Știu însă, sau măcar simt, de ce a trebuit să existe, că înainte să ajungă la mine ceva a exercitat suficientă presiune asupra celui care a scris-o, încât limbajul a trebuit să cedeze într-un loc și să lase lucrul ăla să iasă.

Poate că asta numesc eu sens: presiunea care precedă poezia. Nu importanța temei, nu gravitatea sau utilitatea ei socială, pentru că o temă uriașă poate produce o poezie complet inertă, iar o observație ridicol de mică poate produce una care schimbă ceva în cel care îl citește. De asta mă interesează mai mult obsesiile decât subiectele: obsesiile nu pot fi convocate pentru marți, între 14.00 și 16.00, nu le poți explica ce se cere în perioada asta și nici trimite un brief. Revin când vor ele, își schimbă hainele și uneori descoperi după ani că ai scris aceeași poezie de douăzeci de ori fără să observi.

Și mai cred ceva: poezia știe uneori înaintea poetului despre ce este și mi se pare sănătos să-i acorzi avantajul ăsta, în loc să ajungi înaintea ei la destinație și s-o aștepți acolo cu pancarta. Eu scriu din lucruri care mă preocupă, mă enervează, mă amuză, mă sperie sau pe care pur și simplu nu reușesc să le las unde le-am găsit. Unele sunt politice, altele biografice, unele devin sociale fără să le fi invitat eu să fie, iar uneori un lucru foarte personal se dovedește politic abia după ce îl scriu. Asta mă interesează mai mult decât să stabilesc dinainte ce fel de poezie urmează să produc și ce trebuie ea să demonstreze despre mine.

Pentru că există o diferență între a avea ceva de spus și a considera că ar trebui să ai ceva de spus. Prima situație poate produce poezie. A doua poate produce o persoană perfect informată și impecabil poziționată, ceea ce este foarte bine pentru persoana respectivă și pentru societate, dar nu garantează absolut nimic în privința poeziei.

Iar poeziei cred că exact asta îi datorezi: să n-o pui să demonstreze că ești omul potrivit.

Mina Decu