Covorul cuiva

PERFORA FRAGILE și lunga istorie a corpurilor puse la temelie

Există, în cultura română, o primă operă de artă pe care o învățăm înainte de a ști ce este arta. O mănăstire care se surpă noapte de noapte, un vis care cere sacrificiu și o femeie care vine pe drum cu merindele în brațe și cu un copil în pântec. Ana intră în zid fără să știe că intră în istorie și odată cu ea, intră și toate femeile ale căror corpuri au fost transformate în temelii pentru operele și ambițiile altora. Zidul îi urcă încet la glezne, apoi la genunchi, apoi la sâni, și în felul ăsta o lume se așază la baza alteia. Odată cu dispariția ei, mănăstirea rămâne în picioare, iar balada poartă, până azi, numele lui Manole.

Cu toții am învățat povestea la școală ca pe un mit al creației, despre artistul care dă tot ce are mai scump pentru opera lui. Abia mai târziu am înțeles că ceea ce avea el mai scump nu îi aparținea și că, în multe dintre marile povești ale artei, femeia stă exact acolo unde a stat Ana, în perete, tăcută și portantă.

În Galeria Borghese din Roma, o mână de bărbat se înfige într-o coapsă de femeie. Degetele lui Pluto apasă atât de adânc încât carnea Proserpinei pare să cedeze, să se adune în jurul lor, să se încrețească. Totul e marmură. Gian Lorenzo Bernini avea douăzeci și trei de ani când a sculptat Răpirea Proserpinei și, de patru secole încoace, vizitatorii se opresc în fața acelor degete și-și șoptesc același lucru: pare adevărat. Pe obrazul Proserpinei curge o lacrimă de piatră, iar noi, privitorii zilelor de mult desacralizate, ne-am obișnuit să admirăm o răpire doar pentru că e făcută cu iscusință de către EL. Peste câțiva ani, același Bernini sculptează bustul femeii pe care o iubește, Costanza Bonarelli. Este unul dintre cele mai vii portrete din istoria sculpturii clasice. Buzele întredeschise ale femeii, cămașa desfăcută, părul dezordonat, privirea surprinsă între două respirații; toate astea vorbesc despre o pasiune greu de cuprins într-o singură sculptură. În 1638, Bernini află că muza lui întreține o relație și cu fratele său, Luigi, așa că trimite un servitor să-i taie Constanzei obrazul cu briciul drept pedeapsă tradițională pentru o femeie care pătează onoarea unui bărbat. Istoria ne spune că Bernini avea să primească o amendă pe care Papa i-o șterge din contul personal fără ezitare. În cele din urmă, Costanza este închisă într-o mânăstire pentru adulter. Bustul ei se află azi la Bargello, în Florența, intact. Chipul de marmură a supraviețuit, însă chipul de carne, nu. Dacă există o imagine care să rezume economia tulbure a corpurilor fragile, ea este aceasta, căci opera păstrează frumusețea pe care artistul o distruge sistematic în viață.

Nici în contemporaneitate violența de gen nu poate fi privită ca un fenomen aflat în retragere, câtă vreme mecanismele care o întrețin continuă să se reproducă, uneori sub forme atât de familiare și de adânc înrădăcinate în viața cotidiană, încât ajung să fie confundate cu însăși ordinea firească a lucrurilor.

Pe 8 martie 2008, artista italiană Pippa Bacca pleca din Milano în rochie de mireasă, cu autostopul, spre Ierusalim. Proiectul se numea Brides on Tour și voia să celebreze o căsătorie între popoare, iar rochia albă urma să adune pe drum toate amprentele călătoriei. Era un gest de încredere absolută, un corp oferit lumii ca dovadă că lumea îl poate primi. La sfârșitul aceleiași luni, lângă Gebze, în Turcia, bărbatul care o luase în mașină a violat-o și a ucis-o. Pippa Bacca a fost înmormântată în rochia ei de mireasă. Artista a plecat la drum pentru a demonstra că încrederea poate traversa granițele dintre oameni, iar moartea ei a dezvăluit cât de brutal poate fi pedepsită o femeie pentru libertatea de a crede acest lucru.

La Avignon, în 2023, artista braziliană Carolina Bianchi stătea la un birou și ținea o prelegere despre violența sexuală în istoria artei, de la Dante la Botticelli. În timp ce vorbea, își prepara într-un pahar drogul folosit în violurile facilitate chimic, pe care brazilienii îl numesc Boa Noite Cinderela, și îl bea. Până la finalul prelegerii își pierdea cunoștința, iar spectacolul The Bride and the Goodnight Cinderella continua în jurul corpului ei inert, îngrijit de opt performeri. În centrul acestei prelegeri stătea chiar Pippa Bacca. Bianchi îi reia astfel gestul și arată cum un corp care se predă complet, de data asta într-un spațiu protejat și în mijlocul unor oameni care au grijă de el, este la fel de vulnerabil ca și unul lăsat liber să hoinărească în pustietatea societății postmoderne.

PERFORA FRAGILE, expoziția Teatrului Postnațional Interfonic de la Rezidența9, alege o a patra cale printr-un procedeu pe care curatoarea Elena Stanciu îl definește drept principiul deplasării materiale. Nimeni nu e rănit sub ochii noștri, și totuși aproape fiecare lucrare a fost tăiată, arsă sau călcată. De altfel, primul lucru pe care îl faci în expoziție este să calci pe cineva. Covorul Monicăi Stoica, pe care stă scris de mână un poem despre abuzuri sistemice perpetuate dintr-o generație în alta, se parcurge în direcția celui care intră în prima cameră expozițională și se șterge, zi după zi, sub tălpile celor care îl citesc. La capătul lui așteaptă 66 de siluete de carton, adică lucrarea Mariei Brudașcă, o metaforă despre femeile ucise în România în 2025.

Teatrul intră aici prin mai multe uși. Pe un ecran vertical, cât un telefon uriaș, rulează Frumoasă-frumoasă, textul Ioanei Toloargă rostit de Calița Nantu, în regia video a Iuliei Enkelana. Pe fundalul unei succesiuni de selfie-uri ale artistelor care au colaborat în ultimii cinci ani cu Teatrul Postnațional Interfonic, textul investighează felul în care idealurile frumuseții și normele feminității sunt interiorizate încă din copilărie, printr-o pedagogie rigidă a anulării propriei identități. Într-o altă cameră, violența se mută în instituție. Pe scânduri vechi, scoase din tavanul casei lui Alex Halka, actrița Carmen Ghiurco a bătut în cuie zeci de afirmații ironice de tipul: În teatru nu există abuz. sau În teatru nu tresari când auzi vocea directorului. În cazul de față, scândura e scenă și sicriu deopotrivă, iar fiecare negație e o mărturie cu dublu tăiș.

Expoziția nu are o ieșire separată. Ca să pleci, calci din nou covorul, peste toate femeile pe care le-ai călcat intrând. Aici zidul din care șoptește Ana e vechi cât lumea, iar cineva bate din interior. Deși nu își propune să fie un manifest politic, consecințele întâlnirii cu PERFORA FRAGILE sunt profund politice. Poate tocmai pentru că nu încearcă să transforme fiecare experiență într-o revendicare și fiecare obiect într-un argument, expoziția reușește să ne apropie de materialitatea unor violențe pe care discursul public riscă să le transforme în abstracțiuni. În spatele statisticilor există corpuri care au învățat să își micșoreze gesturile, să își negocieze siguranța și să își organizeze viețile în jurul fricii. Iar aceste lucruri continuă să se întâmple sub ochii tuturor.

E de-a dreptul impresionantă răbdarea cu care a fost construită această expoziție. Există în practica slow art o formă de responsabilitate față de timpul interior al fiecărui membru implicat în actul de creație și în cel de receptare. Cu toate astea, am face o confuzie dacă am înțelege blândețea drept absență a urgenței. Întocmai această încetinire ne face să percepem gravitatea unui prezent pe care viteza informației îl consumă înainte de a-l putea înțelege. Și poate că în acest format, alarma de urgență are șansa să fie auzită cu adevărat, dincolo de zgomotul care îi acoperă semnalul de prea multă vreme.

Amalia Tănase

Teatrul Postnațional Interfonic – PERFORA FRAGILE. Expoziție interdisciplinară de grup prezentată în cadrul Rezidența9, 15-25 octombrie 2026.

Curatoare: Elena Stanciu.

Lucrări: 100 de pași pe app. calcă (Monica Stoica); Pe linie maternă, Locuită, Concediu de maternitate (Paulina Mitek); What We Owe to Each Other (Georgi Tomuța); 66 (Maria Brudașcă); Repetări corozive (Ema Onofrei); Vida Caduca (Ana Toda); Frumoasă-frumoasă (Ioana Toloargă, Calița Nantu, Iulia Enkelana); Repercusiuni (Vlaicu Golcea); Micro Spectru(Electric Brother); Match și Glas (Iulia Enkelana); În teatru (Carmen Ghiurco, Alex Halka); Actrițe. Adică, scuze că te ating și Notă de trecere (spectacole documentate).