Ce își doresc adulții copiii de la spectacolele de teatru?
Acum mult timp, am fost la un spectacol pentru copii în cadrul unui festival dedicat publicului tânăr, un festival foarte frumos de altfel și bine organizat. Spectacolul îmi fusese recomandat chiar de cineva din organizare, era un spectacol invitat din afara țării și cu recenzii foarte bune. În sala de teatru s-au așezat în spatele meu o gașcă de copii cam de 6-7 ani. Trebuie să vă spun de la început că uneori e minunată experiența de a urmări un spectacol alături de zeci de copii. Uneori. În dimineața aceea eram tare nerăbdătoare să le aud întrebările și nedumeririle pe care ei nu se sfiesc să le împărtășească cu voce tare în timpul spectacolului. Așadar întâi se stinge lumina în sală, ceea ce pe copii îi stârnește. Încep să țipe, nu de teamă, ci de nerăbdare și de extaz că urmează să-nceapă spectacolul. Copiii țipă și spectacolul începe. Apoi se face liniște. După câteva minute de la începerea spectacolului aud în spatele meu glasul unei fetițe care întreabă în șoaptă: Dar teatrul când începe? Imediat un alt glas șoptit de copil îi răspunde: O să-nceapă imediat. Mai trece un timp. Întrebarea fetiței revine dar teatrul când înceeepe? Aceeași colegă îi răspunde cu tonul unui supraveghetor răbdător trebuie să ai răbdare că o să-nceapă imediat! Pe scenă povestea se desfășoară deja, trec 15-20 de minute din spectacol, iar spectatoarea din spatele meu revine, de data asta cu glas tare și apăsat dar teatrul când înceeepe?? Colega îi răspunde din nou păi tu nu vezi că a început deja? Și-atunci spectatoarea de 6 ani exclamă ASTA NUMIȚI VOI TEATRU?
Mi-am jurat atunci că nu o să joc niciodată într-un teatru de copii. Dar nu m-am ținut de cuvânt. Și atunci mă întreb de multe ori: oare ce își doresc copiii de la spectacolele de teatru? Cunosc eu îndeajuns de bine acest public?
Copiii vor să se distreze și asta e evident. Dar merită să căutăm și mai departe de-atât pentru că răspunsurile ne vor duce și la capcana în care realizatorii de spectacole și actorii cad, atunci când sunt în încercarea de a plăcea cu orice preț publicului.
Pe de-o parte, atunci când ai ca scop principal doar să distrezi copiii, să îi faci să se simtă bine, să râdă, ceea ce e de dorit, există și pericolul infantilizării întregului spectacol. Să faci tot posibilul să placi copiilor (sau ceea ce crezi tu că le place copiilor), poate aduce după sine nu doar decoruri în culori stridente, sau hiper-realiste, în care copiii nu își mai folosesc propria imaginație, ci mai ales mult zgomot și multe glume facile pe care actorii le spun apăsat și le tot dezvoltă pe parcursul reprezentațiilor de dragul râsului copiilor. Aici e capcana. Distracția și râsul copiilor e minunat, dar cât de mult ar trebui să ne concentrăm pe asta?
Nu cred că reacțiile copiilor sunt un barometru pentru calitatea unei producții. Așteptările lor pot crea multe confuzii în rândul actorilor care se întreabă permanent în timpul spectacolului: Oare nu le place? De ce se plictisesc? E prea lung spectacolul? Nu-l înțeleg? Nu sunt destul de amuzant? Poate ar trebui să fac ceva mai amuzant? Apoi există pericolul (destul de mare, aș zice) al manierismului. Manierismul în joc apare și din cum credem noi că ar trebui să jucăm pentru copii pentru ca ei să ne înțeleagă. Am văzut mulți actori care sunt mai concentrați să își schimbe vocea, să se copilărească, mai mult decât să joace situația pe care povestea o cere.
Nu cred că este o dramă atunci când copiii se plictisesc. Iar reacțiile lor nu cred că ar trebui să fie tot timpul un indicator al valorii spectacolului, mai ales că de multe ori reacțiile lor depind de câțiva factori care sunt în afara controlului celor care creează spectacolele. De exemplu, contează grupa de vârstă căreia i se adresează spectacolul, dacă a fost stabilit corect și dacă părinții și profesorii respectă vârsta pe care organizatorii o anunță. Contează dacă sunt la spectacol cu părinții sau aduși cu clasa – nu știu dacă știți și ar fi frumos să vă povestesc cât de diferite sunt spectacolele în care copiii vin cu părinții și cele în care vin cu clasa și cât de diferite sunt reacțiile lor în funcție de însoțitorii care le sunt alături – și contează mediul din care provin copiii. Despre cât de diferit reacționează copiii dintr-o școală față de alta, e interesant de urmărit.
Și, bineînțeles că la antipodul capcanei de a servi publicul există cea în care, sub pretextul artei înalte, le oferi un spectacol care nu le prezintă interes, e plictisitor, plin de învățăminte sforăitoare pe care ei nu le rețin și nici nu au interesul să o facă, pentru că situațiile nu sunt amuzante și asta indică, din nou, că nu cunoaștem îndeajuns de bine acest public și nevoile lui.
Copiii merită povești distractive, dar pline de sens. Iar de spectacol merită să se bucure nu doar ei, ci și părinții și profesorii lor. Pentru asta e nevoie de multă grijă și responsabilitate.
Da, e un public complicat.
Eliza Păuna
actriță, regizoare, dramaturg
Teatrul înseamnă și bucurie
Anul trecut, în octombrie, pășeam pentru prima dată în Phoenix Theatre din West End, pentru a viziona spectacolul Stranger Things: The First Shadow. Ne aflăm acum la un an distanță și eu încă păstrez vie în memorie această experiență culturală drept una dintre cele mai deosebite seri de teatru și drept un spectacol de referință în lista mea de producții vizionate.
Experiența spectaculară a început încă de la intrarea în teatru. În stilul specific, West End-ul și Phoenix Theatre au construit în jurul spectacolului un întreg ritual cultural prin toate elementele tematice și decorative conform cu universul Stranger Things: clădirea decorată în totalitate, identitatea vizuală a evenimentului, foyerul teatrului, programul etc., toate puse la punct până la ultimul detaliu.
The First Shadow este un prequel al serialului Stranger Things, centrat asupra adolescenței lui Henry Creel și a drumului său către a deveni Vecna. Eu nu văzusem serialul până atunci (de fapt, spectacolul mi-a indus pofta de a continua povestea pe Netflix), dar spectacolul a funcționat impecabil ca poveste de sine stătătoare (fapt asumat inclusiv de echipa acestuia); iar caietul-program, pe care îl păstrez acasă atât ca suvenir-bucurie, cât și ca reper profesional, mi-a oferit cheile necesare de descifrare a micilor amănunte. Secțiunea The Story So Far sintetizează fiecare sezon al serialului – la acea vreme, sezonul al cincilea, cel final, urma să fie lansat. Alte pagini urmăreau sursele și temele caracteristice lumii Stranger Things: teatrul radiofonic Captain Midnight; istoria goticului, a monștrilor și a miturilor din pop culture; teoria universurilor paralele; „Experimentul Philadelphia” sau moștenirea traumei în America postbelică. Caietul-program nu este un simplu material promoțional, ci este un exemplu de material documentat, făcut cu dragoste și cu respect pentru spectator, care îl însoțește la acest spectacol de succes răsunător.
Dar ceea ce a rămas cu mine și mai vie în amintire este bucuria spectacolului. O bucurie totală, aproape copilărească, de a asista la ceva executat cu o precizie uluitoare. Regia lui Stephen Daldry (co-regia: Justin Martin) aduna într-un singur mecanism fascinant, realmente asemenea unei cutii cu surprize: jocul actoricesc, scenografia, coregrafia, mișcarea scenică, tehnica vocală, muzica și sound design-ul, proiecțiile și video design-ul, iluziile optice, efectele vizuale și lighting design-ul. Nimic nu era adăugat doar de dragul de a impresiona superficial, ci totul era spectaculos, făcând povestea și mai vizibilă, senzorială, aproape fizică. Scena-reper pentru mine rămâne scena în care podul de sticlă se rupe. Voi evita detaliile care ar strica surpriza; vă recomand sincer să vizionați acest spectacol dacă veți avea ocazia, pentru a afla povestea lui Henry Creel și pentru a vedea modul minunat în care a fost pusă în scenă! Este suficient să spun că Patty Newby, eroina legată afectiv de Henry, cade, iar podul se rupe în jurul ei. Modul în care podul se rupe este spectaculos, este aproape magic: corpul lui Patty și fragmentele de sticlă și de metal par să se deplaseze în slow motion. Timp de câteva clipe, legile obișnuite ale scenei și legile gravitației sunt suspendate. Privești, înțelegi ce vezi și, totuși, nu poți pricepe cum este posibil tehnic. În completarea esteticii imaginii în cădere cu încetinitorul, eclerajul și sunetul dau greutate fiecărei fracțiuni de secundă din această secvență scenică uluitoare.
Cred că teatrul (încă mai) poate și trebuie, cel puțin din când în când, să fie astfel: pur și simplu spectaculos. Nu neapărat costisitor, monumental sau dependent de tehnologie, ci capabil să producă uimire autentică. În calitate de public, merităm experiențe care ne scot din inerția cotidianului, merităm să ieșim din sală entuziasmați și întrebându-ne curioși cum s-a putut realiza o astfel de scenă, cum a fost posibil un efect, cum au colaborat împreună atâtea departamente artistice și tehnice pentru a ne crea o experiență definită de o uimire aproape copilărească în bucuria ei. Sentimentul acesta poate deveni o formă de cunoaștere și, pentru cei care lucrează în teatru, un standard interior – așa cum s-a întâmplat și în cazul meu.
Poate că peste ani voi privi altfel acest spectacol. Acum, însă, Stranger Things: The First Shadow rămâne pentru mine dovada că rigoarea și divertismentul, cultura populară și arta teatrală de elită, emoția și tehnologia pot construi împreună un eveniment care te urmărește mult după ce ai ieșit din sală. Da, știu, teatrul ne tulbură, sau ne provoacă, sau ne contrazice… Dar uneori ne oferă, pur și simplu, o bucurie absolută; și ea este la fel de importantă și de validă ca experiență teatrală!
Andrada-Ioana Coiciu
