
Ce e scenografia?
Expoziții ca Teatrul la cutie a lui Levente Bagossy din cadrul Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iași (FITPTI) sau expozițiile din cadrul Bienalei de Scenografie București sunt evenimente care pot iniția un dialog despre ce este scenografia. Este scenografia o artă? Poate fi considerată o artă independentă de artele spectacolului? Poate exista în afara contextului pentru care a fost creată?
Ce este scenografia? Ce face scenografia?
Dintr-un punct de vedere foarte concret, foarte palpabil am putea spune că scenografia este acel domeniu (artă) care, prin conectarea unor elemente, noțiuni, concepte, tehnici, instrumente care țin de arhitectură și arte vizuale (sculptură, pictură, media) face posibilă realizarea decorului, costumelor, recuzitei care reprezintă scheletul vizibil al unui spectacol.
Dintr-un punct de vedere mai puțin ancorat în materialitatea tangibilului am putea spune că dincolo de a fi componenta vizuală din artele spectacolului, scenografia este ceea ce se conturează a fi atmosfera spectacolului. Nu atât spațiul fizic, bine determinat cât sentimentul pe care acest spațiu îl recreează în interiorul celor care într-un fel sau altul sunt parte din ceea ce este un spectacol, fie că sunt spectatori sau actori/actrițe.
Dacă cele două perspective converg, scenografia depășește stadiul de decor, în sensul de mobilier sau elemente de mobilier care să delimiteze un spațiu în care se mișcă un corp, cursă cu obstacole pentru actori/actrițe sau ancore pentru privirile rătăcite ale spectatorilor.
Scenografia nu e mobilă care umple spațiul. E o idee pe care scenograful (și arhitectul, și artistul) Jean Guy Lecat a susținut-o în mai multe contexte. Nu în forma asta, neapărat. El vorbea despre faptul că de cele mai mult ori e mai importantă absența elementelor materiale de decor în construirea unei scenografii, decât umplerea spațiului. Pentru că stimulează imaginația și imaginația servește mai bine spectacolul și relația scenă – public – scenă decât o aglomerație de obiecte.
La lansarea cărții Dincolo de scenografie, autoarea (scenografa și cercetătoarea) Rachel Hann, susținea ideea că “scenography is not set; scenography happens.” – scenografia nu e decor, nu e fixă, scenografia se întâmplă și că privind scenografia ca un proces activ, putem vedea că scenografia înglobează mai mult decât elemente fizice. Rachel Hann consideră că sound design-ul și lighting design-ul sunt parte esențială în crearea atmosferei și a experienței în artele spectacolului, cum sunt și limbajul, mișcarea, elemente care nu sunt în mod tradițional considerate a fi parte din scenografia văzută și înțeleasă ca decor static. Ea vorbește despre o dublă dimensiune a scenografiei prin aceea că reprezintă realitatea și o reimaginează, o reinterpretează, încercând să anuleze granița dintre realitate și reprezentare și despre faptul că scenografia arată cum pot coexista elementele reale cu cele imaginare și prin asta poate modela modul în care înțelegem lumea.
Pamela Howard spunea că scenografia – crearea spațiului scenic, nu există ca o lucrare de artă de sine stătătoare, că scenografia este întotdeauna incompletă până în momentul în care performerul, actorul/actrița intră în spațiul de joc și intră în relație cu publicul și că spațiul este modelat și transformat de actori pe măsură ce spectacolul se desfășoară.
Pornind de la aceste perspective ajung la întrebarea cum ne raportăm la o expoziție de scenografie și care este importanța unei astfel de expoziții.
Expoziția Teatrul la cutie a lui Levente Bagossy, care a putut fi văzută în cadrul Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr din Iași, propune 20 de machete în miniatură care reprezintă 20 de proiecte de scenografie realizate de artist în 30 de ani de carieră. E o expoziție în care publicul are ocazia să se întâlnească cu un demers artistic – dacă e să privim fiecare machetă ca pe o lucrare în sine, fiecare lucrare – un spațiu creat într-un moment dat, într-un context dat, dar care prin absența elementului uman care să anime spațiul în scopul în care a fost creat, capătă o altă dimensiune. Fiecare machetă devine un spațiu de joacă al imaginației privitorului. Din alt punct de vedere, expoziția fixează în istoria teatrului un parcurs scenografic, arătând tipuri de scenografii în relație cu titlurile spectacolelor pentru care au fost create, aceste machete în miniatură devenind un tip de artefact, de memorie a unei arte prin definiție efemeră, o arhivă artistică care păstrează memoria unor experiențe teatrale. Unele mai aproape de real, în măsura în care privitorul a fost spectator al spectacolului, unele imaginare, în măsura în care privitorul face exercițiul de a umple spațiul și devenind astfel regizor/regizoare și actor/actriță într-un spectacol imaginat.
Expozițiile din cadrul Bienalei de Scenografie au avut o altă configurație. Organizată de Centrul Român OISTAT, alături de Festivalul Național de Teatru, Bienala internațională de artă și design dedicată scenografiei, designului de spectacol și tehnologiei scenice a avut tema W.O.R.K. — Women. Oppression. Resistance. Knowledge. — tema expoziției centrale, curatoriată de Irina Moscu.
Expoziția centrală a ediției 2026, W.O.R.K., a reunit lucrările artistelor: Doina Levintza, Velica Panduru, Oana Micu, Iuliana Vîlsan, Andreea Săndulescu, Carmencita Brojboiu, Viorica Petrovici, Alina Herescu, Luiza Enescu, Gabi Albu, Irina Chirilă, Ștefania Cenean, Anna Kupás, Ana Ienașcu, Andrada Chiriac, Raluca Alexandrescu, Iulia Gherghescu, Ioana Pashca, Șteff Chelaru, Bianca Veșteman, Sabina Veșteman, Alexandra Budianu, Sabina Reus, Andreea Tecla, Clara Pop, Ada-Maria Zaharia, Clara Ștefana, Dariana Pau.
Parcurgerea expoziției e un traseu printre instalații scenografice și artistice, obiecte, costume, fotografie și documentație vizuală. La prima vedere, expoziția devine mai mult o experiență decât o observare/vizionare a lucrărilor propuse. Spațiile prin care vizitatorii se pot plimba, pot explora, pot rămâne mai mult timp sau pot trece în viteză creează o atmosferă aparte care anulează sentimentul de incomplet despre care vorbea Pamela Howard, vizitatorii devenind parte din spațiul pe care îl parcurg, modelându-l în consecință. Atenția se mută de la relația de origine a lucrării, obiectului, spațiului, costumului cu spectacolul la capacitatea de seducție a lucrării, obiectului, spațiului, costumului în sine. Spațiile, instalațiile, obiectele își câștigă o identitate proprie lărgindu-și orizontul simbolic prin independența față de spectacolul sursă.
Expoziția de scenografie este, cred, un mod de a cunoaște artistul/artista din spate, dar și un mod de a ajunge la public, de a crea un dialog, de a genera întrebări și a căuta răspunsuri. Chiar dacă atunci când e scoasă dintr-un context (spectacol) și integrată în alt context (expoziție) pierde unele dimensiuni, sensuri, întâlnirea cu publicul e benefică pe mai multe niveluri: crearea de contexte de mediere culturală, analiza scenografiei în context și în afara lui, importanța relației de simbioză scenografie – regie – actorie – public în artele spectacolului, definirea unor concepte și anularea unor preconcepții. Mic/minimalist nu înseamnă slab/sărac, mare/maximalist nu înseamnă bun în economia spectacolului. Uneori tot ce ai pe scenă e decorul, dar cât de complex să fie încât să te țină nemișcat în scaun între o oră și patru ore? Scenografia e o rotiță într-un mecanism cu multe rotițe. Poate fi o rotiță superbă, dar singură nu poate face mecanismul să funcționeze. Așa cum poate fi o rotiță ruginită care să facă tot mecanismul să scârțâie insuportabil.
Mă întorc la o altă idee cu care am rămas de la Jean Guy Lecat: scoateți câte un element din ce vedeți pe scenă și vedeți dacă lipsa lui știrbește cu ceva povestea. Continuați până rămâneți cu esențialul.
Luana Popa





