E ușor să intri în contact cu noi! STR MIHAI VITEAZU NR 32 SUCEAVA, JUD SUCEAVA

Vieți la cutie

Unii joacă Sims, jocuri video in care trebuie să ai grijă de personajele tale, de întreaga lor viață, de la igiena personală până la viața lor sentimentală. Un simulator de viață. Alții citesc, plângând la destinele crude sau fericirea personajelor din cărți. Unii nu mai citesc, ci preferă să vizioneze, la film sau la teatru, destinele altora sau clipe determinante din aceste destine, scăpând de toate interludiile „plictisitoare” ale unei vieți trăite sau descrierea uneia. Iar dacă nici pentru asta nu avem timp, un teatru radiofonic ar rezolva cazul. Cazul de a privi din afară, de a trăi prin avatar, fără risc, fără altă implicare decât emoția momentului, fie ea pozitivă sau negativă. Iar la jocuri, spre deosebire de literatură, film sau teatru, mai ai și posibilitatea varierii deznodământului, prin Save și Load. Nu îți place cum a ieșit, încarci o salvare mai veche, până cizelezi deznodământurile și evoluția personajelor pe gustul tău.

E interesantă discuția din perspectiva personajelor și a lipsei lor de liber arbitru, dar aici mă interesează mai mult discuția din perspectiva demiurgului privitor, adică a jucătorului, cititorului, spectatorului. Nici între aceste instanțe nu este egalitate, cum spuneam, pentru că jucătorul dă ordine directe și direcționează personajele conform propriei voințe și propriilor dorințe, pe când cititorul, privitorul participă la o experiență, experiența vieții, dramelor sau morții unor personaje care i se propun și al căror drum a fost deja stabilit de jucătorul regizor/scriitor, regizoare/scriitoare, rareori putând să le influențeze parcursul. Deci pentru unul personajele sunt avatari, pe când pentru ceilalți sunt o experiență gândită, construită și propusă, din diferite motive, de altcineva.

Deci, consumul de artă implică privirea suverană din afară. Spectatorul rege, cititorul suveran, clientul stăpân. În oricare dintre aceste ipostaze ai fi, ești de partea bună a vitrinei, cea în care riscul pare minim și puterea maximă. Dar, am descoperit, această putere este dată de prezența avatarilor, a personajelor, a acțiunii, a suflului. Sau nu?

Din acest punct de vedere sunt fascinante expozițiile de scenografie. Te pun în fața unor medii construite cu minuțiozitate, în mod clar pentru cineva, iar acel cineva lipsește. Senzația de Dumnezeu se accentuează. Ești unica privire vie. Expozițiile de scenografie sunt precum o bicicletă răsturnată a cărei roată se învârte încă dintr-o scenă post apocaliptică. Subliniază lipsa viului mai ales prin faptul că obiectul este destinat, în mod clar, viului și că nu are sens doar prin sine însuși. Funcția evidentă a obiectului subliniază lipsa subiectului. Poate părea că pledez asupra nonsensului expoziției de scenografie. Dimpotrivă! Mi se par fascinante, în ambele ipostaze în care acestea apar: în cea monumentală, în mărime naturală, de scenă, precum și în cea miniaturală.

Cele miniaturale sunt precum un joc. Pe calculator sau casă de păpuși, un joc totuși. Miniaturi superbe, care impresionează prin contrastul dintre nivelul de detaliu și mărime. Când au și siluete umane devin case de păpuși pentru oameni mari, lăsând mintea să caute esența unor spectacole nevăzute și surprinse în schiță. Când, însă, sunt doar scenografia, precum machetele din expoziția Teatru la cutie a lui Levente Bagossy din cadrul FITPTI, festivalul de teatru ieșean curatoriat de dna Oltița Cîntec, au, pentru mine, maximul de efect. Un cărucior de copil, un scaun gol în mijlocul scenei, o masă fără meseni, scene întregi decupate din sala de spectacol, fără prezența umană, au asupra privitorului un impact maxim. Își etalează frumusețea estetică, lăsând mereu sentimentul că ceva lipsește, că ceva nu este în regulă, subliniat cu atât mai mult de faptul că privitorul este mare, atotputernic, în fața unor miniaturi grațioase care extind o senzație de suspans asupra acestuia, invers proporțională ca putere cu diferența de scară la care sunt reprezentate. Senzație ce provine din lipsa reprezentării protagoniștilor în scenă, de lipsa viului, a umanului. Pentru că tocmai această lipsă, împreună cu diferența de mărime dintre privitor și scena privită, îi induc acestuia sentimentul de zeu care trage cu ochiul printr-o fereastră la viața cuiva, în lipsa acestuia. În expozițiile de scenografie absența performerilor este atât de manifestă încât devine ea însăși mesajul. Poate din acest motiv e foarte indicat pentru un festival de teatru să invite astfel de expoziții, de miniaturi de scenografie, pentru a acomoda publicul cu convenția teatrală și a-l măguli în condiția sa de privitor. Miniaturile dau privitorului un fals sentiment al puterii, revelându-se ca spații create pentru a povesti viața cuiva care lipsește din scenă, dar care este prezent prin obiectele sale și extinzându-și astfel fascinația, spuneam, invers proporțional cu diferența de scară dintre privitor și miniatură.

Și, precum la bienalele de scenografie, există și varianta unor expoziții cu obiectele originale, în mărime naturală, folosite în scenografii. Rareori acestea se folosesc precum în original, din lipsă de spațiu, astfel că se amestecă și devin în sine lucrări vizuale independente, acolo unde reinterpretarea lor permite acest lucru. Pot lăsa sentimentul spectacolului pentru care au fost create, dar mai rar, deoarece, neputând asigura plenitudinea unui decor (precum o miniatură), pierde și din atmosfera acestuia. Lasă însă loc la reinterpretare privitorului, devenind mai mult lucrări de artă vizuală decât scenografii. Apropierea obiectului de spectacol poate fascina vizitatorul, mai ales dacă acesta a văzut spectacolul din scenografia căruia provine obiectul, sau, prin mărimea naturală, îl poate fascina și reintegra în atmosfera spectacolului, granița diferenței de mărime nemaiexistând în acest caz.

Din orice perspectivă am privi însă, expozițiile de scenografie sunt un bun mediator și augmentator cultural în demersul de a familiariza publicul cu spectacologia și rareori au efectul opus, al dezvrăjirii acesteia. Teatrul se poate vinde și așa, la cutie, în expozițiile de machete de scenografie.

Dinel Dumitru Teodorescu