Qlangereală
17.01.2023, ora 19, la sala Auditorium Joseph Schmidt a USV, „Qlangereală”
19.01.2023, ora 19, la sala Auditorium Joseph Schmidt a USV, „LOVE ME TINDER”
Am ales să vă povestesc despre spectacol în acest număr dedicat Zilei Culturii Naţionale, nu doar pentru că am promis marţea trecută. Ci pentru că, dacă tot e să vorbim despre cultură, pentru mine ceea ce se întâmplă la Teatrul Studenţesc Fabulinus este o parte importantă din marea dezbatere care este cultura zilele acestea, prin promovarea şi valorizarea textului dramatic contemporan, orientarea către publicul tânăr, dezvoltarea publicurilor, menţinând un discurs artistic şi social asumat, coerent, ţintit, adaptat timpului.
„Tot ce vedeți și auziți aici este inspirat din fapte reale”
Cel mai nou spectacol de la Teatrul Studenţesc Fabulinus Suceava. Dramaturgie contemporană. România. Legendă urbană. Şcoală. Sistem de învăţământ. Liceu. Elevi. Ore. Chiul. Chiuleală. Qlangereală. Ce se întâmplă când chiulesc elevii? Cine chiuleşte? De ce chiuleşte? Pentru că îţi place o fată/un băiat. Pentru că ţi-e frică de test/lucrare/ascultare, de notă, de profesor, de părinţi. Pentru că te plictiseşte, pentru că nu înţelegi la ce îţi foloseşte, pentru că ai vrea ca lucrurile să fie altfel, pentru că vrei să aparţii unui grup, pentru că aşa simţi că deţii controlul. Sunt atâtea motive câţi elevi în şcoală. Personajele se prezintă pe rând Robert (Vlad Mardare), Şeni (Natan Ciubotari), Andreea (Gabriela Opria), Simona (Ana Maria Zbranca). De la campionul la chiulit, celebru în tot liceul pentru asta, la cel care n-a chiulit niciodată, la fetele care chiulesc întotdeauna împreună, fiecare îşi declină motivele pentru care o face. (Tu de ce chiuleai/chiuleşti? Ştiu. Tu nu, niciodată. Dar dacă nu te aude nimeni? Nici măcar nu trebuie s-o spui cu voce tare.)
E un spectacol cu tineri, despre tineri, care vorbeşte pe limba lor, care vorbeşte cu ei şi care ne lasă şi pe noi (ăştia cu pe vremea mea…) să ne amintim cum era, să (re)înţelegem nişte mecanisme, să ne amintim că tinerii ăştia (ai noştri sau ai altora) sunt personalităţi
distincte, că sunt vii, că văd lumea în felul lor (nu foarte diferit de cum o vedeam noi la vârsta lor), că nu sunt doar proiecţiile noastre ideale, că au nevoie de spaţiu, de afecţiune, de înţelegere, de siguranţă.
Patru elevi. O fugă de la ore. O sticlă de vin, o narghilea, o casă părăsită, nişte întâmplări inexplicabile şi povestea lor.
Scenografia minimală lasă loc imaginaţiei. Două cauciucuri, o cutie care ţine loc de masă, un băţ, lucruri pe care le-ai găsi abandonate într-o „dărăpănătură”, într-un „labirint împuţit”. Restul e text, e senzaţie, e simţ, e actorie. Simţi mizeria, aproape că simţi mirosul, auzi zgomotele pe care ei le aud (deşi ele practic nu există), te încarci cu atmosfera şi intri în povestea lor, te contaminezi cu fricile lor, iei parte la experienţele bizare pe care le trăiesc acolo, la doi paşi de şcoală. Ţi se spune des că „tot ce vedeți și auziți aici este inspirat din fapte reale”.
Timpul îngheaţă şi fiecare pesonaj ţi se adresează ţie, eşti direct implicat în povestea lui, eşti spectator, eşti martor, eşti cel căruia îi mărturiseşte cu sinceritate, fără masca bravadei adolescentine, adevărurile personale, eşti o bucăţică din adevărul lui, eşti poate salvarea, singurul care aude strigătul de ajutor ascuns în fiecare mărturisire.
La sfârşit, după ce se aprinde lumina, după ce ai aplaudat, după ce îţi aminteşti că ai râs, ai zâmbit condescendent la replicile pe care de la înălţimea vârstei şi experienţei tale de om mare le-ai văzut ca pe capriciile adolescenţei, ale inocenţei, poate chiar ale ignoranţei, ai tresărit, te-ai înfiorat de groaza întâmplărilor, te-ai întrebat ca şi ei ce e real şi ce nu, pleci. Eu am plecat cu vocile lor care îmi şopteau continuu. Vocile lor care spuneau: Dacă nu mi-ar fi fost atât de teamă să iau un 2... Dacă nu mi-ar fi fost frică de părinţi… Poate acum aș fi dus un căcat de viață normală… Nimeni nu ne crede… S-a certat cu părinții lui și a fugit de acasă…. Tat-su îl mai altoia din când în când… Nimeni nu ne crede. Dacă nu mi-ar fi fost atât de teamă… Dacă nu mi-ar fi fost frică…
„Tot ce vedeți și auziți aici este inspirat din fapte reale”
P.S. Are umor, se râde, promit! Mergeţi să vedeţi!
Luana Popa 17.01.23
Eminescu să ne ierte!
DUMITRU DINEL TEODORESCU
Nu vă faceți că nu știți despre ce vorbim! Că tocmai a fost Ziua Culturii Naționale! Şi toți am sărit să-i facem parastas, ca în fiecare an. Cu pomelnic, cu slujba de clișee, ca de obicei. Să nu se spele săracul Eminescu un an. Sunt sigur că singurul rezultat al unor astfel de manifestări este să inducă tinerei generații sentimentul de frică faţă de povestea asta cu cultura (m-am jucat şi cu cuvântul lehamite, dar m-am decis sa fiu elegant).
Deşi, din când în când, sărbătorind cu chef maxim cultura națională împreună cu colegii şi domnul/ doamna profesoară/ profesor/ director/ șefa de catedră/ ”maestrul”, poți avea accidentul întâlnirii cu un culturist de pe pomelnicul viilor. Un Bogdan Crețu, un Matei Vișniec, un Cărtărescu, un Pleșu, un Andrei Cornea,
un Radu Paraschivescu, o Lavinia Braniște, o Ioana Pârvulescu, o Miruna Runcan, un regizor, o actriță, un fotograf precum Sorin Onișor, un pictor ca Sebastian Rațiu, un critic (că sunt şi oameni răi în cultură) precum Călin Ciobotari sau Oltiţa Cîntec, o dramaturgă precum Mihaela Michailov, un de toate ca Dragoș Pătrașcu (ca să nu îi spunem artist plastic, că suntem ecologiști) sau, cel mai rău, un hibrid ca George Roșu. Va fi sigur precedat de un discurs, că ăștia nu știu să înceapă singuri, dar deh, măcar vorbesc şi ei. Să afli de exemplu că Dan Perjovschi scrie şi mâzgălește pe garduri, vitrine şi fațade şi ăștia îl laudă în loc să-l ia la bătaie şi amenzi. Păi nu e mișto să descoperi că există şi cultură în viață şi accesibilă şi să începi să intuieşti care e granița fină între kitsch, vandalism, huliganism, tulburarea liniștii publice şi artă? Mai că ne-am băga mai mulți în școlile de artă în aceste condiții!
Să descoperi că povestea asta cu cultura pare mai mult pentru tine decât pentru profesori!
Există însă şi pericole serioase în abordarea deschisă a zilei culturii naționale. Pericole de care profesori responsabili precum Dl Cirstian ar trebui să-şi protejeze contaminații de poezie. (Rog membrii Casei de poezie Light of Ink să nu citească mai departe.)
Păi închipuiți-vă, acum că am rămas între noi, că ești membru practicant al Casei de poezie Light of Ink, te duci frumos cu școala la o manifestare de asta cu Cultura Națională, ții la îndemână un “Dintre sute de catarge”, că nu știi niciodată cum derapează lucrurile, şi în urma unei întâlniri de asta bizară cu un “om de cultură” viu, inteligent şi altfel, când te trezești din admirație realizezi inimaginabilul: tu EŞTI un “om de cultură”! Adică tu faci cultură contemporană cu poezia ta. Păi îţi ia puţin sa procesezi aşa revelaţie, nu-I aşa?. Şi nu numai că te încadrezi cu acte în regulă la om de cultură, dar îți mai pun ăia în cârcă şi că ești chiar speranță pentru viitorul culturii! Că n-aveai destule pe cap cu adolescenţa ta, cu școala şi părinții tăi!
Că ai oficial prietenă nu ești sigur, că nu vrea să te ţină de mână în public, dar om de cultură ai ajuns, de asta devii sigur! Că asta îți lipsea ție! Păi în urma unui astfel de gând cum te mai remontezi? Cum mai dai ochii cu colegii? Îți mai poți cumpăra covrig de la colţ ca toată lumea sau trebuie sa te duci la cantina Uniunii Scriitorilor? Şi, mai ales, vital, mai ai vreo șansă să placi vreunei fete/băiat? Ei iată cum pot ajunge poete şi poeți redutabile/i să dea la actorie, sau, mai rău, la regie, artele mai cool!
Dar haideți să nu ne întristăm totuși. Pentru asta îl avem pe George în pagina 3 a Insertului. Că şi-așa a fost o zi a Culturii Naționale cum nu se poate mai grea. Unii copii au trebuit să vină la şcoală duminica, că nu se putea să-şi facă cultura asta ziua în timpul săptămânii! Se ferește şi ea de școală ca de dracu!
Minoră, majoră, săracă, bogată, sprintenă sau anchilozată, fiecare cum o vede din pătrățica sa. Dar a mai făcut un an, așa că hai să o luam în serios. Ţine de noi ca ea să rămână vie şi frumoasă. Cum i-ar fi plăcut şi lui Eminescu.
Dinel Dumitru Teodorescu
