E ușor să intri în contact cu noi! STR MIHAI VITEAZU NR 32 SUCEAVA, JUD SUCEAVA

La Sală cu spiritul critic!

ImposTorul, de Molière Regie: Mădălin Hîncu, Traducere: Doru Mareș, Scenografie: Răzvan Bordoș, Light design: Costi Baciu, Video design: Mihai Nistor, cu: Horia Andrei Butnaru, Cătălin Ştefan Mîndru, Clara Popadiuc, Alexandru Marin, Cristina Florea, Răzvan Bănuț, Delu Lucaci, Bogdan Amurăriței

Următoarea reprezentaţie în 01 Februarie 2023, ora 19.00

Sărbătorile au trecut, fără zăpadă, deci numai cu sarmale. Munca a început, fără prea mult entuziasm, deci numai cu scârbă. Prima premieră teatrală a anului a trecut şi ea, fără prea mult farmec, deci numai cu aplauze şi felicitări. Numai noi menţinem Insertul doar pe o pantă calitativă ascendentă, cum ar zice oamenii care ar vrea să ne laude şi nu le-ar ieşi.

Dar să lăsăm gluma la o parte, că nu de asta ne-am întâlnit. Ne-am întâlnit să-l invocăm pe sfântul Aplauzorro, creaţia de acum nişte timp a lui George Roşu, lăudată şi ridicată la loc de frunte în panteonul nostru de valori de către Luana Popa. Aplauzorro a apărut şi în paginile Insertului Cultural şi vreau să îmi exprim şi eu public aderenţa la cultul său. Pe scurt, Aplauzorro “se răzbună şi te pălmuieşte când aplauzi în picioare la spectacole de căcat”. Pentru vizualizarea acestui concept vă invităm să consultaţi la noi pe site Insert Cultural numărul 10, Pagina 3, cu explicaţii aplicate în Pagina1.

Faceţi un exerciţiu şi mergeţi mâine la teatru. Se joacă „Impostorul”, de Molière. Dacă vă place de muriţi, aplaudaţi cu entuziasm în picioare! Că v-a plăcut, ce naiba! Să ştie şi actorii (trupa TMMVS), şi regizorul (Mădălin Hîncu), toată echipa, toată sala, cât de tare v-a plăcut şi că asta vă doriţi voi de la teatru! Dacă nu v-a dat pe spate şi aplaudaţi totuşi în picioare, că vă e jenă să nu vă comportaţi „inadecvat”, fiţi măcar cinstiţi şi cereţi iubitului, iubitei, mamei, fratelui, sorei, în sfârşit: însoţitorului, însoţitoarei de mâine seară sau vecinei de loc în sală să vă tragă o palmă după cap. Să punctaţi asumat un moment de ipocrizie socială. Şi neapărat observaţi-i în jur pe cei care aplaudă în picioare. Uitaţi-vă atenţi la bucuria, transfigurarea, energia sublimului interiorizat care se va citi pe feţele lor. Pentru că garantat se va aplauda în picioare! Aşa facem noi la teatru, fie că ne place, fie că nu. Tot timpul, fără greş.

Da, eu consider că aplaudatul în picioare şi laudele excesive vomitate în ton savant pe tot facebookul la spectacole la care nu ţi-ai simţit sufletul tresăltând este una dintre cele mai grave forme de impostură. Impostura care validează şi perpetuează mediocritatea. Cum să te plângi că nu ţi se livrează calitate, când aplauzi în picioare şi lauzi indiferent de ce si de cât de bine se face acel ce! Personal cred că cea mai clară marcă a unui artist slab în faţa unei discuţii argumentate privind greşeli sau disfuncţionalităţi intr-un produs cultural este „Toate ca toate, dar publicului i-a plăcut.” Să placă publicului e chiar unul dintre scopurile teatrului, de exemplu. Dar întrebarea e – cum ştii?

Uite, de dragul exerciţiului, mergeţi mâine şi vedeţi „Impostorul”, după Molière, montat de Mădălin Hîncu, regizorul care a montat la noi „O noapte furtunoasă”, de Caragiale. Vă sugerez şi câteva idei, pentru a vă fi mai uşor să urmăriţi. Nu spoilere, staţi relaxaţi, ci nişte elemente de care, odată identificate, înţelese şi interiorizate, vă veţi simţi impregnaţi şi de aici vor lua naştere în fiinţa dumneavoastră sentimente puternice de „spaimă şi milă”, adică katharsis-ul, cum îi spuneau grecii şi cum vă mai spun încă profesorii, adică un entuziasm, o energie, o bucurie sau o tristeţe pline de empatie, cum aş descrie eu sentimentul bun pe care mi-l dă teatrul, atunci când mi-l dă.

Ei bine, până la finalul spectacolului va trebui să înţelegeţi, de exemplu, de ce are personajul lui Alexandru Marin un sutien pe el şi cătuşe cu puf în scena de deschidere (deşi el ţipă la un moment dat că nu ar suporta să piardă pe marea iubire a vieţii lui, sora sau fiica unuia dintre personajele prezente în aceeaşi scenă), de ce joacă mare parte din spectacol în chiloţi ori de ce în aceeaşi scenă Răzvan Bănuţ este la bustul gol. (Da, ofer conştient aceste informaţii pentru a aduce cât mai multe fete la teatru, dar am rugămintea totuşi să vă concentraţi şi la întrebare, pentru că, nu-i aşa, în teatru nimic nu este întâmplător în scenă.) De ce a ales regizorul să înceapă astfel spectacolul şi ce înseamnă asta pentru conturarea personajelor sale. Încercaţi să reţineţi alt nume decât Tartuffe, adică un nume de personaj. Dacă aţi reuşit, încercaţi să înţelegeţi cine este el şi ce relaţie are cu celelalte personaje – e fiu, soţie, amant, slujitor, om bun, om rău? Şi, mai important: înţelegeţi de ce? Adică e verosimil sau nu, e abstract, se conturează prin replici, situaţii, mediu, costum sau îţi scoate ochii cu ce este? Joacă un personaj sau un clişeu? Sau, mai uşor, dacă este scos cu totul din spectacol, ar suferi întregul? Orgon, personajul lui Cătălin Mîndru, e un pansament emoţional pentru cei care ne simţim nesiguri de inteligenţa noastră sau este un arhetip subtil al orbirii? Ce se vede din sală peste ciocatele lui?

Număraţi, când aveţi ocazia, şi ţineţi minte pentru sine, de câte ori trebuie repetat un gest în scenă până înţelegeţi ce a vrut să spună? Unii actori sau regizori au tendinţa să joace o scenă care smulge râsete până înţelege toată lumea. Dumneavoastră unde vă încadraţi? Early laughers, moderate laughers sau get the fuck over it or we’ll never get home laughers? Nu râdeţi. Media acestei numărători este un indicator asupra calităţii publicului.

Analizaţi gestica fetelor care sunt pe cale să-şi piardă alesul/aleasa, încadraţi-o în epocă pentru o mai bună înţelegere a personajului şi ţineţi minte concluzia. Nu se ştie prin ce crize vă va trece viaţa şi teatrul, această oglindă a lumii, poate uneori oferi şi răspunsuri sau măcar modele, nu numai întrebări. Dacă bărbaţii se vor simţi excluşi de la această introspecţie esenţială, nu cârcotiţi cu invidie, pentru că la voi nu e cu loc de întrebări: analizaţi cu atenţie reacţiile personajului lui Cătălin Mîndru în scena dintre personajul Clarei şi Tartuffe. Veţi fi edificaţi asupra altui rol al teatrului, cel de a stârni emoţii puternice. La urma urmei, tot un fel de katharsis. Îl veţi stăpâni! Veţi analiza din nou de ce personajul se comportă ca atare şi cum vă raportaţi simţămintele la această formă de verosimil? Oare e o formă estetică de subliniere a gravităţii, precum ironia, un şoc, un katharsis al personajului, sfâşiat între spaima indusă de dramaticul situaţiei Clarei şi mila pentru situaţia lui Tartuffe? Veţi analiza şi veţi scrie pe Facebook sau în jurnalul personal (de pe facebook). După această lungă serie de katharsis-uri va trebui să evaluaţi finalul. Singurul spoiler pe care îl voi da este pentru a-i linişti pe cei slabi de inimă. Nu vă stresaţi: sacii de pânză care se vor pune pe capul personajelor nu sunt simbolul vreunui sfârşit violent! Eliberaţi de această angoasă, încercaţi să citiţi toate sensurile şi simbolurile, altele decât cagulele de pânză (cum se poartă în contemporan), care sunt o pistă falsă.

În paralel, în afară de aceste aluzii punctuale care vă vor ajuta să savuraţi spectacolul, pentru experienţa coompletă ar trebui să analizaţi şi scenografia, atât prin prisma esteticii, cât şi a funcţionalităţii. Şi de aici veţi descoperi personajul lui Sebastian Raţiu, cel mai misterios protagonist al spectacolului. Aici nu pot să nu vă expun o pistă care pentru mine a fost cu adevărat revelatorie şi care ridică frumoasa scenografie semnată de Răzvan Bordoş la un nivel cu adevărat poetic, nu prin estetică, ci prin funcţionalitatea sa. Luana Popa mi-a sugerat că ar fi vorba despre transformarea spaţiului în personaj.

Cu această cheie în minte, personajul lui Sebastian Raţiu şi maşiniştii care îi duc la îndeplinire voinţa capătă dimensiuni de zeitate care, prin instrumentele sale spaţiale, aşterne mediul în care personajele se vor manifesta, părând că, controlându-le mediul, le influienţează personalitatea şi destinul. Evaluaţi această pistă şi căutaţi alte sensuri. Apoi gândiţi-vă profund dacă mai vreţi să vă mutaţi la casă şi cum ar trebui să fie aceasta pentru ca dumneavoastră să puteţi fi persoana care vă doriţi să fiţi, deveniţi.

Fermecaţi de această idee, priviţi cu atenţie jocul actoricesc. La finele spectacolului va trebui să vă răspundeţi şi la întrebarea – în spectacolul pe care tocmai l-aţi vizionat aţi identificat pe scenă personajele jucate sau actorii care le joacă? Pentru că asta vă va edifica dacă puteţi fi persoana care vă doriţi să fiţi. De jucat poţi juca, mai bine sau mai rău, dar poţi intra cu adevărat în personaj? Este ca în bucăţelele filmate din ochiul lui Sauron, care vede totul (veţi vedea în spectacol despre ce vorbesc): poţi mima ce vrei să fii, dar întotdeauna va ieşi la suprafaţă impostura.

Ei bine, dupa ce aţi ieşit şi vă poziţionaţi, contabiliceşte, cu bife, pe acest mic schelet sugerat de mine şi completat cu propriile dumneavoastră întrebări, observaţii şi dileme, recunoaşteţi în sinea dumneavoastră: e de aplaudat în picioare sau nu?

Apoi citiţi criticile şi laudele şi răspundeţi-vă din nou în sinea dumneavoastră: aţi fost la acelaşi spectacol cu lăudătorii, respectiv scuipătorii de serviciu? Aici trebuie să eliminaţi din start toate comentariile care fac referire la autorul textului, mai ales dacă acesta este mort, la managerul instituţiei, la prefectură şi nu la spectacol. În studiul nostru de caz veţi ignora toate evaluările care încep cu exclamaţii de genul: „mulţumesc că ne-aţi arătat cât este Molière de actual etc.”. Acestea sunt de obicei modul jurnalistic de a scrie cum trebuie, uneori pentru cine trebuie şi se poate face şi fără să mergi la spectacol. De aceea nu prezintă interes pentru demersul nostru. Sunt ca discursurile de Ziua Naţională a Culturii: goale, pretenţioase şi absolut irelevante pentru calitatea acesteia (a culturii adică).

Dacă veţi avea mâine răbdarea să gustaţi cu adevărat spectacolul, veţi avea numai de câştigat. Ce vă va place este o victorie pentru mintea şi sufletul dumneavoastră. Ce nu vă va place este o victorie pentru spiritul dumneavoastră critic. Aşa, spectacol după spectacol, tablou după tablou (vezi pagina 2), satiră grafică după satiră grafică (vezi pagina 3), poezie după poezie (hai că o poezie pe săptămână nu e mult, vezi pagina 4) vom descoperi, împreună, conştient, încet dar sigur, ce ne place şi ce nu ne place. Noi vom creşte în valoare umană şi prin noi şi pornind de la reacţiile noastre artiştii vor avea o miză pentru a creşte în valoare.

Dinel Dumitru Teodorescu 29.01.23

Omul Poveste

LUANA POPA

George Banu este imaginea mea despre iubire şi generozitate, despre prietenie sinceră, despre descoperire şi curiozitate, despre bucuria cunoaşterii, despre însoţire. Cum adesea o spunea, era un însoţitor. Acest Horaţio legendar, martorul istoriei artei şi teatrului, făcător de istorie la rândul său. Însoţitorul unor mari oameni, dar la fel de mult un însoţitor al nostru,

al tuturor celor care l-am cunoscut şi care am avut privilegiul de a-i fi, într-un fel, aproape. George Banu este acea întâlnire esenţială şi providenţială care schimbă vieţi. Pe a mea a schimbat-o.

George Banu este Omul Poveste care te face să cunoşti lumi îndepărtate şi oameni legendă. Prin ochii lui, prin cuvintele care descifrau o lume trăiai un spectacol, o viaţă de om, aşa cum copiii, ascultând poveşti, trăiesc aventurile şi devin eroi pentru o clipă. Prin căldura cu care îşi povestea prieteniile din lumea teatrului, deveneai la rândul tău părtaş acelor prietenii. Te împărtăşeai din poveste

şi o trăiai aievea. Este în acelaşi timp Omul Sinceritate, Omul Prietenie. Prietenia aia adevărată care te susţine, care te mângâie şi te laudă, dar care nu pregetă să te aducă cu picioarele pe pământ atunci când îţi pierzi busola, care se bucură cu tine şi care se întristează alături de tine şi care aşteaptă răbdător şi entuziast să vadă următoarea înflorire miraculoasă. George Banu este Omul Iubire, care oferea cu o generozitate urimitoare timp din timpul lui, cuvinte magice, joie de vivre. Am trăit alături de George Banu bucuria întâlnirii, a alergatului împreună spre un spectacol sau altul,

bucuria regăsirii după un spectacol şi bucuria schimbului de priviri, bucuria împărţirii unui şniţel vienez gigant şi a poveştilor din jurul lui.

Păstrez în mine, acum când nu mai împărţim aceeaşi lume, emoţia primului autograf, primei conversaţii, căldura primei revederi şi a tuturor celor care au urmat, sfaturile şi întrebările, învăţăturile, schimbul de daruri, prietenia şi vocea pe care o regăsesc şi în paginile tipărite.

Acum suntem departe unii de alţii. Dar amintirile sunt un bun pansament contra melancoliei. Cu afectiune, G